Cap 21

842 80 34
                                    

Celest :

* 3 ani mai târziu *

         — Majestate, prințul Amedeyst împreună cu un tânăr băiat cer să vă vadă. Mă anunță valetul.

        Deschid ochii uimită. Amedeyst este aici ?! Cu un băiețiel ?!

        Îi fac semn valetului să îi lase să intre, iar acesta deschide ușa.

         Andromede, fiica mea stă în brațele mele jucându-se cu părul ei lung și blond, fără să-și dea seama de ce sunt atât de agitată.

           — Regina mea, rostește Amedeyst aplecându-și genunchiul, împreună cu acel băiețel. După cum a-ți cerut, vi l-am adus pe fiul lui Martemis.

            — Exact trei ani... Rostesc eu. În regulă. Inainte de a te încorona rege pe o galaxie, trebuie să facem o reuniune de ,, familie ". Cineva să o aducă pe viperă din peșniță și să îl caute de Mars. Îl vreau aici în cel mai scrut timp, înțeles ?

        Reptilele fac o aplecăciune din cap, după care ies din sală.

        O privesc pe Andromede, zâmbind, și i-l arăt pe Amedeyst.

         — Andromede, ce ar fii că îi faci o mare îmbrățișare unchiului Amedeyst ? Îi spun zâmbind în continuare și jucându-mă cu părul ei.

          Aceasta îmi zâmbește la rândul ei, după care se dă jos din brața mea și aleargă spre el. Acesta pare destul de uimit. Bineînțeles, nu știa că sunt însărcinată. Când el a plecat, nici chiar eu nu știam că sunt. Cu toate astea, o îmbrățișează pe Andromede și o ia în brațe, sărutându-i fruntea.

         — Dacă eu sunt unchiul ei, înseamnă că Mars este tatăl ? Întreabă el confuz.

          — Întocmai.

          — Asta înseamnă că v-ați împăcat ? Asta este fantastic ! Unde este reptila aia ? Îmi era atât de dor de el ! Rostește el aproape cu lacrimi în ochii

            — Nu ne-am împăcat, Amedeyst. Fratele tău a plecat acum mult timp și nu știu unde este. De aceea am cerut reptileleor să îl caute.

        Chipul lui se întristează și o pune pe Andromede jos. Își ia din nou postura de băiat mai mult ca serios, după care mi-l arată pe băiat.

        — El este Fenrir.

         Îi zâmbesc apropriindu-mă de el.

        — Fenrir ? Ce nume frumos ! Știi pe cine îl mai chema așa ? Îl întreb mângâindu-i chipul.

          — Da, regina mea. Lupul Fenrir, cel mai mare dintre copiii lui Loki și ai femeii-gigant, Angerbonde. Îmi răspunde el privindu-mă în ochii.

           — Foarte bine ! Ce copil deștept, cred că seamănă cu tatăl său !

            — Dacă îmi permiteți, regina mea, chiar tatăl meu mi-a spus toate astea.

         Stiți cine mai este priceput la istorie ? Mars. Istoria nordicilor sau a gregilor, îl fașcinează.

         Mă întorc la locul meu, dar vocea lui Amedeyt mă oprește.

          — Majestate, dacă îmi permiteți, aș vrea să contribui și eu la căutarea fratelui meu.

            — Dacă asta îți face plăcere... Dar băiatul rămâne aici.

        Mă așez pe tron și continui să-l privesc. Acesta îl îmbrățișează, după care îi spune ceva și pleacă.

       — Ah, Amedeyst ! Îl opresc eu.

       — Da, Regina mea ?

       — În caz că nu vrea să vină, luați-l pe sus și aduceți-mi-l.

        — Da, Regina mea.

        — Poți pleca.

     Acesta face o aplecăciune și iese pe ușa imensă.

        Fenrir mă privește puțin speriat și sinceră să fiu, nu văd de ce. Nu am început nimic încă.

         — Fenrir, dragule, vino la mine. Îi poruncesc eu.

     Cu puțină ezitare, se aproprie de mine, cu privirea în podea. Când este în fața mea, îmi pun unghiile pe bărbia sa și îl oblig să mă privească în ochii.

        — Unde este tatăl tău, copile ?

        — Nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, unde este sau dacă mai este în viață. Tot ce știu este cum arată.

      Îi pot vedea teama și suferința în ochii. Cupilul ăsta a trecut prin multe...

          — Te rog, nu-mi face rău, spune el, iar din ochii săi curg lacrimi.

        Încerc să-l asigur printrun zâmbet, după care îi fac semn Andromedei să ni se alăture. O iau în brațe și o pun față în față cu el.

        — Ea este Andromede. Fiica mea și întregul meu univers. Ți se pare că este un copil nefericit ? Îl întreb calmă.

         Acesta dă negativ din cap.

       — Ai dreptate. Și știi de ce ? Pentru că, nu aș putea face niciodată rău copiiilor.

         Acesta își lasă din nou privirea în jos, de data asta, scăpând un suspin.

           — Ce caut aici ? Nu am făcut niciodată rău cuiva. Îmi spune el fără să mă privească.

            — Tu nu, scumpete ! Însă părinții tăi da.

       Acesta îsi ridică imediat privirea, șocat de ceea ce am spus.

             — Vă asigur că părinții mei nu ar face niciodată rău cuiva. Nu știu unde sunt, dar sunt sigur că este o neînțelegere.

              — Pari foarte sigur pe tine. Totuși, te-au abandonat, nu-i așa ? Îl întreb privindu-l în ochii. Cum poți să ții partea unor persoane ce te-au abandonat și lăsat să treci prin acele lucruri groaznice ? Nimeni nu te vroia. Ai fost nevoit să te umilești, să te bați și să furi ca să mânânci. Părinții tăi nu s-au gândit la asta, nu-i așa ? 

          Îi pot vedea lacrimile în ochi și, ca să-l fac să se simte mai bine, îl îmbrățișez.
       
              — Știi ceva ? O să vorbim mai târziu despre asta. Îți cer ceva de mâncare, cred că ești înfometat.





     Holllaaaaa !
Întrebare : sunt singura cărie îi place numele Andromede ? Frate, e arâr de faaaiin ! Clar fiica mea se va numii așa😌

       Trebuie să vă spun că voiam să public ieri acesta capitol, dar am dormit pana la 16h, m-am uitat la Thor, si dupa ma Winx Club ( nu mă judeca, sunt încă un copil, ok ?🤣 )

     Voi ce mai faceți ? Cum vi s-a părut capitolul ? 🤗

      Sper să vă simțiți bine.

             Love you❤❤❤💕💕💕

        

Regina UniversuluiWhere stories live. Discover now