Al doilea volum din seria 《 UNAPOLOGETIC 》
După tragica moarte a lui Khaos, Victoria decide să-și ia viața în propriile mâini și să meargă mai departe, chiar dacă furia și răzbunarea îi curgeau prin vene mai repede ca apa unui râu.
Pe fundalul unui...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
KHAOS RHODES
Joi, 30 aprilie 2020
Îmi rod buzele stresat, deja simțind gustul metalic al propriului meu sânge. Ating ecranul telefonului pentru a-l menține aprins, uitându-mă în continuare la pozele pe care Hunter mi le-a trimis. Analizam fiecare detaliu de parcă ar fi fost o crimă comisă de mine în acele fotografii, în speranța de a nu găsi un detaliu care să ducă direct la mine.
Hunter nu se întorsese acasă de la cimitir. Avea câteva ore bune de când părăsise Insula Peche. Ploaia se oprise, soarele apărând timid peste granița dintre Statele Unite și Canada. Razele sale treceau cu ușurință prin peretele de sticlă al camerei, simțind deja cum hainele negre se încălzesc.
Dar nu numai hainele mi se încălzeau, ci și mintea. Strâng cu putere telefonul în mâna mea dreaptă, mușcând din buze la gândul de a-l arunca în perete.
În schimb, intru în agendă și tastez numele ei. Dau să o apelez, dar atunci când eram pe cale de a apăsa butonul verde, m-am oprit. Îl las pe biroul lui Hunter, căzând instant pe gânduri. Îmi dau capul pe spate, trecându-mi mâna anevoios prin părul deja crescut și nespălat de două zile.
Îmi recuperasem telefonul odată ce m-am întors marți, de la cafeneaua atacată de oamenii tatălui meu. A fost primul pas către eliberarea mea totală. În fiecare noapte, înainte de culcare, mă rodea să apăs pe numărul ei ca să o sun și să îi spun că sunt în regulă și că o să ne revedem curând. Nu-mi păsa de consecințe; voiam doar să îi aud vocea și să mă asigur că mă așteaptă.
Și abia atunci când mi-am dat seama de obsesia mea legată de: „cine te iubește cu adevărat, te așteaptă" și nu își va relua viața fără ca măcar să se uite în spate, la trecut, am realizat că mă gândesc la imposibil. Gândirea mea devenise toxică – atât de toxică. Obsesivă după ea și după posesiunea pe care voiam să o am asupra ei, chiar dacă ea mă știa drept decedat.
Dar ea nu m-a așteptat. Și-a luat viața ca atare și a mers mai departe fără ca măcar să se mai uite la trecutul ei pătat. Pune cărămizi mici și sigure pe ceea ce ar trebui să însemne o viață fără mine.
Iar gândul acesta mă termină pe interior.
Și oricât de mult aș vrea să o condamn, nu pot. Poate că și eu dacă eram în locul ei căutam să îmi revin și să-mi caut rostul în viață. Fiecare persoană are dreptul la un viitor până la urmă. Iar, în cazul meu, viitorul meu era ea. Nu puteam să mă gândesc la altă posibilitate, la altă persoană.
Și totuși, oricât de fair-play ar juca ea acest joc, tot nu pot să-mi asum vina.
Iau din nou telefonul și mă uit pe aceleași poze, cu Victoria peste Conrad, sărutându-l de parcă nu ar exista ziua de mâine. Mâinile ei îi erau încleștate în părul său blond, observându-se doar unghiile sale roșii lungi, caracteristici ei. Imaginea era neclară din cauza geamurilor fumurii, dar o persoană care îi cunoaște la fel de bine pe amândoi își poate da seama imediat cine este. Uram să o văd cu altcineva. Uram să o văd peste fratele meu vitreg.
