Psihologul

Capitolul 4

~ Capitolul 4 ~

Trecut și Prezent

      "O nouă zi, o nouă aventură!"

Gândi Zoran intrând în spitalul de psihiatrie. O salută pe Sofia ce stătea azi la recepție și își continuă drumul. Venise de acasă în uniforma verde, așa că își aruncă puținele lucruri pe care le avea și plecă direct la pacientul său principal.

     Curățase ușa lui Kosta cu o zi în urmă, însă acum era iarăși murdară. De data aceasta dâre negre, maro și roșii arătau de parcă cineva a zâgriat ușa. El bătu la ușă ușor iritat de noua ei înfățișare. Intrase în camera micuță și își roti ochii prin ea. Camera cu pereți de un albastru gri. Vazu un birou îngust, cu mai multe sertare, două scaune de lemn negru și patul metalic ce se potrivea unui spital.

     Pe așternuturile albe, Kosta privea tavanul frământându-și degetele. Îl auzi pe psiholog intrând, însă îl ignora. Nu avea chef de el nici azi și în nici o zi din viața lui. Psiholoaga din înaintea lui renunțase în urmă cu câteva săptămâni dintr-un motiv pe care el nu îl cunoștea. Poate o speria gândul de a lucra cu el, sau poate a găsit ceva mai bun. Doar ea știa.

-Bună Kosta!

-Pleacă!

    Răspunse rece fără să îl privească. Zoran își trase unul dintre scaune mai aproape de pat și se aseză pe el fiind atent la expresia facială a băiatului cât și la mâinile lui.

-Știi că nu pot! Se presupune că sunt aici pentru a discuta cu tine.

-Nu avem despre ce discuta!

-Și acesta poate să fie un subiect de discuție.

-Urăsc persoanele insistente!

   Nu se mai juca cu mâinile. Cuvintele îi ieși apăsate și lipsite de orice emoție. Detesta ca cineva să încerce să îi schimbe ideile. Era doar el, cu gândurile și acțiunile lui. Psihologul avea să îl facă să se simtă vinovat. Iar el niciodată nu se simți vinovat pentru ceva ce făcu din propria inițiativă și după cum crezu-se că e mai bine de cuviință.

-Nu o să fiu insistent. Atât timp cât tu decizi să mă ajuți.

    Rosti mai răspicat cuvântul "tu". Kosta nu se clinti. Fața lui era atât de calmă și lipsită de orice fel de sentiment. Nici măcar un zâmbet în colțul gurii, nici o cută pe frunte. Nimic.

-Pleacă! Vreau să fiu singur!

-Nu pot să plec încă, însă, îți pot oferi puțin spațiu.

   Târâitul scaunul era enervant pentru ambii băieți. Kosta își mușcă slab interiorul obrazului pe întrega durată a sunetului. Acum între pat și scaun era aproximativ jumătate de metru.

-Înțeleg, că nu vrei, nu poți și nu îți dorești să vorbești despre trecut. Nici eu nu vreau să discutăm despre el. Îmi doresc doar să ne cunoaștem. Pe noi cei din prezent.

   Explică rezemându-și brațul drept de birou. Se gândise că cel mai bine este să îi câștige prietenia. Să primească orice fărâmă de încredere pentru a i-se permite să pătrundă în mintea pacientului său.

-Trecutul ne defineste gândirea prezentă!

  Adăugă Kosta asemenea unui filozof. Ceva se schimbă în momentul acela în privirea tânărului. Își închise ochii strâns, iar buzele îi deveni o linie subțire. De parcă o amintire dureroasă îl răscoli.