Psihologul

Capitolul 23

~ Capitolul 23 ~

Gust dulce de răzbunare

În aer se simțea un miros puternic de clor. Zoran bântuia pe holurile clinicii. Tura de noapte era momentul pe care îl disprețuia cel mai mult. Nu erau mulți medici și psihologi, iar asta însemna că odată pe lună să stea în tura de noapte.

Pașii săi erau singurul zgomot de pe holuri. Știa exact ce trebuie să facă acum. Bâzbâi prin întuneric după șirul de chei pe care îl luase de la recepție. Încercă prima cheie, a doua, a treia. Nici una nu se potrivea în broască. Numai din a șașea încercare, putu rostogoli cheia în broască.

Sala de medicamente era o cameră mare, cu rafturi pe toți pereții. Fără prea mult efort, găsi întrerupătorul. Pipăi buzunarele halatului. Scoase o hârtiuță mică pe care se afla un scris neîngrijit. Fenobrbial. Doze cât mai mari.

Zoran aprcia organizarea medicilor ce administrau medicamente în spital. Totul era aranjat alfabetic, așa că găsi cu ușurință ceea ce avea nevoie. Apucă o sirigă de pe una dintre mese și ieși, închizând la loc sala.

Unul dintre LED-uri pâlpâia necontenit, făcând holul să pară scos din filmele de groază. Zoran era criminalul ce mergea cu pași calculați spre o cameră anume. Muzica înfricoșătoare era singurul detaliu ce ar fi lipsit din decor.

În mintea lui era un singur lucru. Răzbunare. Kosta îi luă tot. Îi furease ceea ce avea mai de preț. Nu avea de gând să stea cu mâinile în sân. Să stea și să accepte că lumea lui a fost distrusă de el.

Acum era momentul. Trebuia să facă asta. Planificase totul de prea mult timp. Toți acei copii morți, acele famili distruse. Totul din cauza lui. Kosta îi omorâse iubita. O luase de lângă el. Trebuia să îi asculte văicărelile și regretele.

Îi venise să îl omoare de atunci. Nu putea suporta ideea că el să merite îndurare. Nu. Nu. Nu. Trebuia să vadă cu e să fi ucis. Să mori în chinuri și agonie.

Psihologul privi ușa după care se afla victima lui. O privi câteva secunde. Înțepă punga cu medicamentul mortal trăgând din ea până la refuz.

Zoran se furișă pe ușă. Lumina selenară intra printre gratiile de la geam. Kosta se foi puțin în pat până de psihologul ajunse lângă el.

-Ca...Ca...nu!

Gemu în somn băiatul. Își dorea să îi spună numele. Visa la ea. Visa la zâmbetul ei. La mirosul de ciocolată la părului ei. La mirosul ei de liliac. La ochii ei ce sclipeau de fiecare dată când râdea.

Era destul. Asemenea tânărului Kostatovik, gelozia îl înnebuni le Zoran. Gelozia că, cineva i-a făcut rău iubitei sale. Cineva a ucis o parte din el și încă nu a fost judecat. Nu îl mai interesa consecințele. Trebuia să acționeze.

Înfipse siringa în gâtul lui Kosta. Durerea îl făcu pe băiat să își deschidă ochii. Somnoros îl văzu pe Zoran deasupra lui. În lumina slabă, observă zâmbetul psihopat al psihologului său.

-Ce...ce faci?

-Te fac să plătești pentru ceea ce ai făcut Katarinei!

Ochii lui Kosta se mări. Încercă săse zbată, însă Zoran apăsă pe siringă, lăsând conținutul să se împrăștie prin sângele lui.

-Asta nu te face cu nimic mai bun decât mine!

Asta fusese tot ceea ce putuse să spună Kostatovik înainte ca mai multe convulsii să îl facă sătremure haotic. Zoran trase a doua oară din punga cu lichid și îl introduse a doua oară în gâtul băiatului.

Kosta se sufoca. Trăgea disperat aer într-un mod gălăgios. Trăgea de culerul tricoului în speranța de a simți iar aerul. Împreună cu medicamentele pe care le lua în general, avea să moară chinuitor, oferind satisfacție celui ce privea.

-Asta e ceea ce merită criminalii precum tine!

Îi spuse Zoran rece, ieșind din camera viitorului mort. Merse la recepție unde lăsă cheile la locul lor. Camerele de supraveghere ale spitalului reporni iarăși când introduse codul de acces.

Aruncă mănușile chirurgicale la coșul de gunoi de sub birou. Știa că, are să fie interogat de poliție, dar deja știa ce să spună. Zoran porni radioul ascultând muzica la un nivel aproape de mut.

«««« »»»»

Mormântul ei era neatins de ultima oară când venise cu Kostatovik zilele trecute. Lalele pe care i-le aduse, încă stăteau ofilite. Zoran stătea pe pământul rece. Era seară. Lumânările pe baterii semănau cu mici licurici.

Aruncase buchetul vechi pe care îl înlocui acum cu margarete albe. Mai trecuse un an de când murise. Mai trecuse un an de suferință. Mai trecuse un an de insomni și plânsete înfundate. Kosta era îngropat undeva aproape.

Psihologului i-se părea o nedreptate. Emica cumpărase locul fix pentru a fi aproape de cea pe care fratele ei o iubise. Zoran îi aduse fetei un mic ursuleț. Își aminti de prima jucărie pe care i-o oferi, când era internată în spital. Când relația lor începu.

Acest dar reprezenta o nouă etapă a relației lor. Un nou început pentru cuplul despărțit de un maniac.

-Te-am răzbunat iubito! Acum poți dormi liniștită, până vin la tine.

Nu avea să mai dureze mult. Își dorea să își pună la punct mai multe lucruri. Să își termine masterul și doctoratul pentru ea. Pentru că, visa să devină psiholog. Să ajute oamenii să se simtă, așa cum se simțea ea.

I-a promis. I-a promis că el o să îi îndeplinească visul. Apoi aveau să se regăsească. Sufletele lor să se găsească în împărăția sufletelor și să fie fericite. Știa că ea îl așteaptă. Că este lângă el mereu și îi ghidează pașii. Ar fi fost îngrozită de ceea ce făcuse. Știa că, nu ar fi putut să-l privească în ochii. Dar spera ca ea, să își găsească puterea să îl ierte. Pentru că, și el o iertă că plecă atât înainte de vreme din lumea lui.

»»»» ««««