Psihologul

Capitolul 24

~ File din amintiri ~

Dulce adio!

Mașina de un negru lucios se opri în fața școlii. Se sunase de cinci sau zece minute, iar unii elevi încă bântuiau pe holuri spre clasele lor. Kosta coborî din mașină și o privi câteva secunde cum se depărtează. Acum trebuia să se termine totul.

Intrase în clădirea cu trei etaje. Paznicul îl întâmpină zâmbitor. Mereu era iubit de copii liceului, era asemenea unuia dintre ei. Kosta se așeză pe un scaun lângă dânsul. Ecusonul lucea lăsând la vedere numele și poza.

Dragan Vozodik

Citi mental băiatul. Tropăitul unor tocuri îi atrase atenția. O doamnă profesoară trecu pe lângă ei, intrând într-o sală de la parter în capătul holului.

-Ar trebui să mergi la oră. Sigur profesoara nu se va supăra!

-E prea trârziu pentru mine!

Spuse abătut pipăind ghiozdanul. Oftă. Pe hol trecu Andrija, îmbrăcat în echipament de sport. Kosta îl petrecu cu privirea până urcă scările. Veninul geloziei îi lăsă un gust amărui în întreaga gură.

-O să merg la oră!

Spuse deodată Kosta sărind ca ars. Se departă de Dragan urcând pe scări. Scoase unul dintre pistoalele tatălui său într-un loc unde știa că nu va fi zărit. Avea de urcat după Andrija până la etajul trei.

Pentru a se asigura că, paznicul nu intervine, descărcă arma în pieptul lui.

La etajului unu, un grup de elevi își luau ultimele lucruri din dulapuri. Râsetele lor se transformă în strigăte când îl văzu pe băiat cu un pistol în mână îndreptat spre ei. Unu băiat fusese nimerit în picior, însă prietenul său îl ajută să se ridice.

Auzind strigăte, de la baie, ieși o fată. Îl văzu pe băiatul căzu, înainte ca prietenii lui să se întaorcă după el. Alergă spre el, însă Kosta o văzu. Doar două focuri, iar fata căzu la jumătatea drumului, strigând de durere înainte să moară.

Al doilea etaj. O nouă provocare. Câteva fete ce doreau să coboare scările. Kosta trase haotic ele. Fetele țipă. Una dintre ele căzu pe scări, găsindu-și astfel sfârșitul. O altă fată fusese lovită în lovită în picioare și leșină. Strigătele disperate se auzeau cu ecou părând mai lungi decât erau defapt.

Pe palier nu era nimeni. Kosta merse cu pași mici spre sala de clasă. Se gândi la modul în care ar trebui să acționeze pentru a avea cât mai multe victime. Șirul gândurilor i-se întrerupse când o văzu pe Katarina. Purta o rochie galbenă, cu ramuri de flori și teneși peste gleznă.

-Kosta? Ce faci? Ce se întâmplă?

Fata era speriată. Dar nu de cadavre. Nici măcare nu le văzu. Ea credea doar că, cineva se joacă cu pocnitori. Mai tare o speria starea lui Kosta. El micșoră distanța. Abia atunci fata văzu arma și puse totul cap la cap.

-Iartă-mă, dar nu pot trăi așa!

-Încă putem repara totul. Haide să sunăm la poliție. Sigur există rezolvare!

-Nu! Pentru mine nu se mai poate face nimic.

-Nu ești singur! Mereu o să fiu cu tine. O să vin în vizită cât de des pot și o să stăm împreună până te saturi de mine.

Cuvintele ei sunau ca un ideal. Un ideal care pentru tânăr nu mai existau. O privea, dar în ochii ei nu vedea decât imaginea ei lângă Andrija sau lângă orice alt băiat.