Psihologul

Capitolul 6

~ Capitolul 6 ~

Iubire și Ură

   "Îngropat de viu" este o adevărată ilustrare a frici create de mintea noastră. Kosta avea dreptate. Inevitabilul se produce indiferent de ceea ce vrem sau de modul în care încercăm să ne pregătim pentru el. Moarte este inevitabilă și sigură, însă asta nu ne oprește totuși să facem unele lucruri cu adevărat periculoase.

   Zoran închise cartea pe care o citise deja de trei sau patru ori. Își notă cele mai importante idei, răscolise întreg internetul și făcu o analiză psihologică a personajului pentru ai înțelege mai bine convingerile și fricile.

   Lăsă cartea pe masă și își turnă niște cafea. Fusese o noapte lungă, cu puține momente de somn odihnitor. Locuia aproape de liceu, iar traficul era infernal la acea oră. Privi pe geam, la mașinile de diferite culori cum înaintau greoi pe ambele sensuri de mers.

   Telefonul îi sună parcă în disperare. Băiatul încă adormit pe jumătate se târâ greoi până în camera de zi a apartamentului său, unde telefonul suna. Când văzu cuvântul "Mama" apărut pe ecran, un mic zâmbet îi apăru. Nu mai merse de mult timp în vizită acasă. Părinții lui locuiau la doar doua cartiere departare. Însemna decât o oră de mers cu mașina, dacă nu prindea trafic.

   Zoran își notă mental să mai meargă în vizită cât de curând și răspunse femeii pe care o iubea din tot sufletul. Ascultă vocea ei caldă cum îi punea tot felul de întrebări banale, însă îl bucura enorm. Fericirea momentul nu dură prea mult.

-Ești sigur că vrei să rămâi la acea clinică? Nu vreau să fi în pericol!

-O să fiu bine mamă! Știi cât de mult îmi doresc!

-Cel puțin nu trebui să stai în preajma acelui criminal nenorocit!

   Chiar și Zoran rămase surprins de modul în care femeia scuipă cuvintele pline de ură. Niciodată nu o auzi vorbind în acest fel. Nu avea de gând să îi spună în acest moment cine este pacientul său, așa că lăsă femeia să își continue opinia despre criminal.

   Discutând despre colegii de muncă, Zoran își aruncă ochii la ceasul căruia uitase iarăși să îi schimbe bateriile. Depărtă telefonul de ureche în timp ce mama sa continua să vorbească.

   Ora opt fără zece minute. Știa că o să întârzie la muncă. Spera doar ca nimeni să nu observe. Femeia de la capătul opus al firului îi povestea despre ceea ce a mai făcut în ultima vreme. Tânărul se văzu din păcate nevoit să o întrerupă.

-Chiar trebuie să plec! Am întârziat groaznic!

   Cei doi își luă la revedere, în timp ce băiatul își căuta un tricou de muncă. Nu apucă să își mai ia decât cheile, telefonul și cartea ce îl ținu treaz. Răsuflase ușurat când văzu că traficul nu mai era atât de greoi ca în urmă cu zece, douăzeci de minute. Trecuse pe lângă liceul unde el învățase.

   Câteva poze frumos asezate pe geamul de la intrarea în clădire, parcă rânjeau la el. Privirea îi rămase câteva momente pe una dintre ele. Oprise mașina în mijlocul drumul, privind poza, care din cauza depărtării nu se vedea prea bine.

  "Cele mai frumoase amintiri sunt cele din liceu și din studenție." îi spuse mama lui în prima zi de liceu. În acea școală, legase prieteni ce au trecut testul timpului. Cunoscuse primele manifestări ale dragostei, cât și cele ale urii. Încă simțea dragostea cât și ură pentru unele persoane ce le întâlni în acea școală.