Psihologul

Capitolul 22

~ Capitolul 22 ~

Dulce Adio

Poliția împânzea cimitirul. Reporterii stăteau la intrarea în cimitir cu camerele pregătite mereu să filmeze. În cimitir nu se auzea decât vocea joasă a preotului și loviturile de lopeți ale celor ce săpau mormântul.

Publicul nu era numeros. Aproape că putea fi numărat pe degetele de la o mână. Emica, Zoran și Kosta stăteau în prima linie. Cel din urmă era legat la picioare și într-o cămașă de forță. Un polițit era în permanență lângă el, suflându-i în ceafă.

Nimeni nu plângea. Nimănui nu îi păsa cu adevărat de mort. Atmosfera este cu adevărat tensionată. Preotul termină de cântat. Sicriul alb coborî lent. Emica se apropie și privi puțin groapa imensă. Luase în mână puțin pământ pe care îl lăsă să se lovească de lemnul rece.

-Vrei să pui și tu puțin pământ? O pot face eu pentru tine.

Kosta doar scutură din cap. Privi piatra gri unde stătea poza mamei lui. Nu simțea nimic. Își dorea să simtă ceva, orice. Tristețe, milă, regret sau chiar și furie. Dar nu putea. Nu putea să mai simtă nimic pentru un mort.

Defapt putea. Sentimentele lui pentru persoane moarte îl aduse aici. El nu putea simți nimic pentru mama lui moartă. Nu se simțea în măsură nici măcar să își i-a rămas bun. Indifernt de cuvintele pe care le-ar fi folosit.

Lume deja se risipea, odată ce un mic munte de pământ se ridică. Era doar el, Emica, Zoran și polițiștii. Stăteau în tăcere, ținând un moment de reculegere. O meditare interioară în care mintea se golea, iar sentimentul de pierdere se închidea într-un colț al minții.

Zoran numără până la zece în mintea lui. După ce momentul de reculegere se termină, el privi iarăși spre pacientul său. Parcă număra florile ce se așeză pe pământul proaspăt săpat.

-Vrei să îi vezi?

Întrebă psihologul prinvind florile.

-Da... vreau!

Zoran zâmbi în sinea lui. Se apropie de polițist și discută cu el. Emica îl privi cu interes, dorindu-și să știe sensul discuției. În final cei doi băieți, porni cu pași mic pe drum.

Nu era foarte mult de mers. Dar din cauza legăturilor, drumul durase exagerat de mult. Dar în final erau aici. Mormântul lui Bozovici strălucea în razele soarelui. Flori de săpun sau reale erau așezate perfect pe placa de marmură. Poze cu băiatul și prietenii săi, figurina unui mic pian, fructe sau lumânări. Toate erau pe mormântul băiatul ce își încheiase viața mult prea devreme.

Privirea lui Zoran se opri pe fotografia mică de pe piatra mortuală. Cândva au fost prieteni. S-au susținut, s-au ascultat și s-au distrat împreună, iar acum, toate astea erau doar o amintire îndepărtată.

Cei doi băiați s-au făcut comozi pe bancă. Kosta vorbea șoptit. Nici măcar de lângă el nu putea auzi decât mici oftaturi sau "Îmi pare rău!". Până la urmă, și el avea regrete pentru ceea ce făcuse. Își omorî prietenii cu sânge rece. Lacrimile deja cădeau pe cămașa albă. Psihologul parcă tresări, simțind milă cât și disperare.

Zoran își împreună mâinile în dreptul inimii și spuse în gând o rugăciune. Și el plângea, însă trebuia să fie tare. Se gândi la tot ceea ce trăise de-a lungul vieții sale. Se gândi la pierderile suferite, la dragostea sa, se gândi la familia sa pe care nu o mai văzu reunită din înainte să meargă la facultate.

-Doamne, iartă-mă pentru ceea ce nu am făcut, dar voi face!

Spuse mai tare, ștergându-și lacrimile.   Fusese sortit suferinței. Acesta era destinul lui. O viață nefericită, plină de singurătate și regret. Nimic nu îl putea schimba. Nu acum. Nu când era atât de aproape să termine ceea ce plănuise ani de zile.

-Zoran?

Kostatovic îl scoase din gândurile sale cele mai adânci. Băieții se privi în tăcere ceva vreme. Psihologul îi șterse lacrimile.

-Putem merge la ea?

Vocea aproape îi pieri. Psihologul aprobă, ajutându-l să se ridice de pe bancă. Pe măsură ce se depărtau, fiecare mai arunca câte o privire la locul de veci al băiatului.

Și la mormântul lui Akinovici era o băncuță. Asemenea lui Bozovici, placa de marmură neagră era frumos decorată. Un buchet de flori uscate încă stătea lângă una dintre pozele fetei. Era mult mai multe flori, însă acela îi atrăgea atenția psihologului. În locul figurinei cu pian, fata avea o cutie de lemn, decorată atent în care se aflau bilețele sau scrisori de la prietenii ei.

-Iartă-mă! Iartă-mă că nu m-am putut bucura de fericirea ta. Că nu am putut să fiu fericit asemenea ție! Iartă-mă raza mea de speranță. Iartă-mă că am fost un laș!

Cuvintele lui Kecmaovi se asemănau ușor cu o dedicație de dragoste. Chiar dacă se îneca cu propiile cuvinte, încercă să vorbească tare și clar. Dedicația lui, îi lăsă o un gust amar psihologului. Nu știuse cât de îndrăgostit fusese Kosta de fata aceasta. Moartea ei a fost și moartea sentimentelor lui. Era certat cu dragostea. Cu tot ceea ce însemna ea.

Era certat cu propia inima. Își reprimă emoțiile până ajunse să izbucnească într-un mod sângeros. Fata din fața lor era una dintre cele mai fericite persoane din câte cunoscuse lumea aceasta. Dar fericirea ei nu a putut lupta cu suferința tânărului îndrăgostit.

-Tu i-ai cunoscut?

Întrebă Kosta fără a-și desprinde privirea de pe chipul ei.

-Da! Era cel mai bun pianist din câți știam.

-El m-a învățat să cânt acea melodie!

Se confesă nebunul, prietenului său. Zoran zâmbi în sinea lui, datorită momentului de sinceritate pe care îl aveau. Era un moment intim pe care nu avea de gând să îl strice disecând vorbele băiatului.

-Îți amintește de el!

-De ei!

Îl corectă fugitiv.

-Dar pe ea? Pe ea o știi?

Nu îi putea spune numele. Nu îl putea spune chiar dacă era scris pe piatră.

-Da! Era cea mai bună în tot ceea ce făcea. Știu că, înainte să se mute din Franța, făcea balet de perfomanță.

Balet? Kostatovik nu știa că fata făcuse balet. Poate de aici i-se datora grația cu care se mișca.

-După ce s-a mutat aici, parcă renunțase. Se dedicase lumii literare. Nu?

-Amândoi iubeam poveștile lui Edgar! Discutam ore în șir despre ele. Era foarte perspicace. Pe lângă asta, îi plăcea să pozeze.

-A fost o fată frumoasă!

-Cea mai frumoasă! Cea mai zâmbitoare și cea mai energică! Cea mai săritoare și cea mai bună prietenă!

-Atunci de ce i-ai făcut asta?

Întrebă Zoran parcă distrus de tot ceea ce auzea. Îl durea tot ceea ce auzea. Era o persoană minunată, însă a omorît-o. A privit-o în ochii până ce trupul ei se prăbușii la picioarele lui.

-Nu ea era ținta mea!

-Știu! Am văzut lista făcută de tine. Dar totuși...o iubeai! De ce nu ai lăsat-o în pace?

-A apărut la momentul nepotrivit. Nu aș fi putut să o privesc în ochii după acea zi.

-Înțeleg!

Nu o făcea. Dar știa că cel mai bine pentru un om este să îi arăți înțelegere. Sfaturile sunt doar vorbe fără rost, dar înțelegerea trezește sentimentul de empatie și crează o legătură emoțională între cele două persoane.

««««    »»»»