Psihologul

Capitolul 12

~ File din amintiri~

Vise

Amintirile nu îl lăsau să doarmă. Întrega noapte, nu reuși să doarmă decât o oră sau poate chiar mai puțin. Nici măcar în somn, toate gândurile sale nu îi puteau oferi pacea pe care o căută cu disperare. Subconștientul lucra într-un mod neconvențional, prin coșmaruri.

Pentru unii, visele sunt doar vise. Doar iluzi a ceea ce ne dorim sau a ceea ce ne sperie. Însă, pentru alții, visul are o însemnătate profundă. E o modalitate de a se întoarce la sinele interior. La acea parte din noi pe care o ascundem chiar și de propia personă.

Nici măcar coșmarurile nu mai sunt atât de înfricoșătoare atunci când te gândești la ceea ce transmit cu adevărat. La metafora ascunsă în spatele cuvântului scris pe pagina goală.

El nu este nici de una, nici de altă parte a acestor categori de oameni. Crede că, visele sunt doar rămășițe de imaginație care nu au putut ieși afară, în lumea reală. Visele sunt doar lucruri, persoane sau acțiuni ce ne marchează viața involuntar.

O ușă se deschise undeva în casă. Apartamentul în care familia Kecmanovi se mutase, era acum o casă în adevăratul sens al cuvântului. Kosta deschise ușa dormitorului să, privind holul îngust.

Emica ieși din baie, fiind bine dispusă. Părul îi stătea perfect, într-o coadă de cal, iar trupul lucrat frumos era accentuat de hainele mulate.

-Nu ești gata?

Întrebă fata apropiindu-se fratele ei. Observă dispoziția lui și îl conduse la bucătărie unde îl puse pe un scaun și îi pregăti o cafea.

-Știi că azi mergem la poligon nu?

Urechile lui auzi fiecare literă, însă mintea nu le putea procesa si prelucra corect. Băiatul doar își ridică puțin capul și o fixă pe sora lui cu privirea.

-Să nu îmi spui că ai uitat!

Emica își dorea să creadă că fratele ei doar îi joacă o farsă, dar nu dădea nici un semn ce l-ar putea trăda. Odată la ceva timp, domnul Kecmanovi își lua copiii și mergeau împreună la poligon. Tatăl lor avea o pasiune pentru arme și chiar deținea legal câteva pistoale.

Fata îl privi pe furiș cu milă. Îi înmână cafeaua exagerat de dulce și se așeză pe scaunul din fața lui. De când se mutase, îl văzu cum se schimbă. I-se rupea sufletul să își vadă fratele suferind, iar ea să nu îl poată ajuta.

-Nu am dormit azi noapte!

Kostatovik se confesă, după care gustă din cafea. Era conștient că relația dintre ei s-a răcit, însă se temea. Nu își dorea să o rănească și încă se temea de modul în care îl privește, după acel incident.

-Ce te macină?

-Nimic!

-Nu mă minți!

Îi șopti Emica, relându-și volumul normal al vocii la scurt timp.

-Sunt aici pentru tine! Dar nu te pot ajuta, dacă tu nu mă lași să te ajut!

-Nu cred că, pot să fiu ajutat!

-Bine, înțeleg!

Răspunsul Emicăi îl surpinse pe Kosta. Nu se aștepta ca ea să fie atât de înțelegătoare și să renunțe atât de ușor.

-Atunci povește-mi, pentru că sunt sora ta! Pentru că, ne-am promis că ne vom spune totul, indiferent de context sau gravitatea lucrurilor.

În ochii ei se vedea seriozitatea tipică unui adult. Cei doi se privi în ochii câteva momente. Ea încerca să îi citească sufletul, iar el își dorea doar ca ea să abandoneze subiectul acesta.