~ Capitolul 11 ~
Parfumul trecutului
Ploaia lovea cu putere trupul lui Zoran. Privi atent blocul cu cinci etaje. Nu i-se părea că s-a schimbat prea mult de când plecase la facultate.
Fațada odată gri era acum de un alb exagerat de orbitor, unele ferestre erau înconjurate de dreptunghiuri în diferite culori calde, în timp ce altele aveau flori multicolore ce aduceau viață blocurilor.
Zoran intră cu inima cât un purice. Își mai asigură odată mașina și începu să urce treaptă după treaptă, până la ultimul etaj. Putea la fel de ușor să ia liftul, însă nu știa încă, dacă e pregătit să intre iarăși în casa copilăriei sale, așa că prelungi momentul.
Nu cu mult. Ajunse repede în fața ușii maroni cu cifre aurite. Bătu de două ori în materialul dur. Scara blocului era întunecată și rece. Mereu era așa, iar asta îl speria de fiecare dată când, copil fiind trebuia să își caute cheile sau să îi aștepte pe părinții lui pentru a deschide ușa.
Ușa se deschise. Lumina de după ea, părea orbitoare. Zoran se acomodă rapid cu diferența de lumină. Femeia ce îi deschise, îl îmbrățișă strâns.
-Sărut-mâna mamă!
-Zoran...băiatul meu!
Cei doi erau parcă din lumi diferite. Ea se bucură să îl revadă, în timp ce tânărul încă nu era convins că este una dintre cele mai bune alegeri făcute.
-Intră, intră!
Insistă femeia cu suvițe albe și haine largi. Aproape îl trase pe băiat în casa ce părea cât o cutie de chibrit.
Cei doi merse în zona de living. Mobila părea mai nouă decât ultima dată când băiatul venise aici. Sau poate doar mama lui o lustrui bine. Femeia se scuză, sub pretextul că aduce niște fursecuri și dispăru scurt.
Living-ul era cel mai mare cameră a apartamentului. Biblioteca ce se întindea până în tavan, era aproape plină de cărți pe care băiatul de prea puține ori le oferise atenție. În fața unei serii de volume, se aflau poze cu familia.
O poză îi atrase atenția. Rama sclipea și avea formă de flori în două colțuri opuse. Zoran ridică poza de pe locul ei și o privi mai atent. Personale din imagine zâmbeau fericite. O fată râdea din tot sufletul, fiind în brațele unui tânăr cam de aceeași vârstă cu ea.
-Îți lipsește nu?
Zoran tresări când își auzi mama atât de aproape de el. El lăsă poza și se întoarse spre femeie. Încercă să alunge amintirea acelei poze, luând un biscuite cald și luând loc lângă mama lui.
-În fiecare zi!
Atât reuși să spună. Dorea să pară puternic, însă vocea îl trăda. Mama lui îl trase în brațele ei. Degetele femeii se plimbau prin părul copilului ei. Chiar și ei îi lipsea fata ce reuși să fure inima băiatului. Cele două erau ca cele mai bune prietene, iar dispariția ei, o întristă mai tare decât crezu că e posibil.
-Ivan ce mai faci?
-E profesor la o facultate, prin afară!
Răspunsul femeii indica doar că nu știe sau nu vrea să știe prea multe despre băiatul ei cel mare.
-Dar tu? Tu ce mai faci? Cum e să lucrezi acolo?
-E bine! Sunt bine mamă! Nu îți face griji pentru mine!
-Cum să nu îmi fac griji?
Tresări revoltată femeia. Zoran tresări și el și se depărtă de mama lui.
-Este ținut pe calmante tari! Nu poate ataca nici o muscă!
Auzindu-și vorbele, tânărul se gândi cât de puternice sunt medicamentele lui Kosta cu adevărat.
-Dar...te-ai întâlnit...cu el?
Neliniștea mamei, era acum înlocuită de curiozitate. Zoran nici nu știa dacă să îi spună adevărul sau nu.
-Da! Ne-am intersectat de câteva ori.
-Și cum mai este?
O nouă cută apăru pe fruntea lui Zoran. Deja își imagina ce discuție va porni mama lui cu prietenele ei, imediat cum pleca din fața blocului.
Cei doi mai discutase despre diverse subiecte mai interesante sau plictisitoare. Amintirile îi năvăli pe cei doi, ajungând să se uite la poze de familie. Familie din care acum lipsea atât tatăl lui Zoran cât și iubita sa.
Ochii băiatului erau ușor umflați. Arăta mult mai bine decât se simțea. Cu pași nesiguri merse spre camera ce cândva a fost a lui. Deschise ușa albă, plină de abțipilduri și inspiră parfumul trecutului.
Își aminti de tot ceea ce trăise în acea cameră mică. Pe lângă el trecuse cei din fotografia lui preferată. Fata era trasă de el în cameră. Ambii râdeau colorat, însă sunetul parcă era acum undeva prea departe. Fata își lăsă trupul să cadă în așternuturile moi, iar Zoran o lovi cu o pernă.
-Hey, nu e corect!
-Totul e corect în dragoste și în război!
Nu încheiase bine fraza, deoarece perna îl lovi și pe el. O bătălie aprigă se născu între cei doi copii.
Însă totul era doar o iluzie. Camera luminoasă, era acum întunecată. Pe pat, unde stătu fata, era doar o poză a ei legată cu o panglică neagră. Lucrurile ei, erau toate aranjate perfect. Scrisorile. Cadourile. Tot ce avea de la ea, era pe patul lui. Inspiră parfumul de pe una dintre scrisori.
Zoran trântise ușa când ieși ca un taifun. Nu mai făcea față durerii ce îl măcina atât de puternic în piept. Își luă rămas bun de la femeia blajină, cu zâmbet angelic și coborî pe scări.
Nici nu știa dacă e bine să conducă, însă lăsă frâna de mână și plecă cu grijă. Conducea lent, chiar dacă mintea lui era undeva departe. Era aproape să dea peste o fată ce traversa regulamentar.
Opri brusc. Reuși să nu treacă de marcaj. Chiar și așa fata se opri în mijlocul străzii, pentru a fi sigură că poate să treacă. Înghiți în sec la gândul că ar putea să fie un criminal. Că ar putea să curme viața unei persoane ce nu îi greșise cu nimic. El nu era precum Kostatovik.
Fata trecu liniștită. Zoran o mai urmări puțin. Un băiat o cuprinse în brațe și o învârti de câteva ori prin aer.
"Azi destinul nu este de partea mea!"
Gândi Zoran lovind nervos volanul. Nu știa unde merge. Se gândea că are decât două variante. Ori face accident și moare, scăpând de toată suferința ce îl distrugea lent. Ori avea să se calmeze și să găsească puterea să continue lupta cu viața.
Oferind prioritate unei alte mașini. Relaiză că era aproape de periferia orașului. Privi casele ce păreau identice, însă una îi atrase atenția. Parcă mașina în locul celui ce îi oferise prioritate.
Privi lung la casa de lângă el. Un oftat îi părăsi plămânii. Dădu semnal de stânga și plecă iarași. Ziua de azi era deja suficient de chinuitoare pentru el. Nu avea de gând să bage singur cuțitul în rană și mai mult.
«««« »»»»
YOU ARE READING
Psihologul
Teen Fiction"-Vrei să fim prieteni? Întrebă ea deodată plină de viață. Ochii băiatului se mări de parcă văzu o fantomă. Încercă să mascheze surprinderea. -Nu am prea mulți prieteni! -Niciodată nu e prea târziu! " 3 Mai 2023 ∆ În atenția cititorului!! ∆ Ac...
