~ Capitolul 14 ~
Mila și Regetul
Mila este unul dintre cele mai ciudate sentimente existente. Dorești să ajuți, dar nu ai nici o putere în a schimba soarta celui de lângă tine. Este ca o sabie letală ce nu poate să fie mânuită decât de persoane empatice din naștere sau căite de provocările vieții.
Nu se putea controla. Camera de zi a personalului era aproape goală. Doar Zoran se afla pe un fotoliu privind pierdut câteva imagini pe telefon.
Emilian îl privi de câteva secunde din pragul ușii. Reușise să își mascheze tristețea creată de starea lui Kosta pe drum. Încă se întrebă de ce îl marcă atât de mult acea imagine a băiatului aflat în suferința.
De ce îi păsa atât de mult de cineva precum Kostatovik? De ce se tot gândea să îi ceară explicații psihologului? Până la urmă, nu era treaba lui. El doar administra medicamente pacienților din spital. El se ocupa de trup. Zoran era cel ce trebuia să se ocupe de spiritul lor.
Era acolo. Chiar în fața lui. Era atât de hotărât să meargă la el și să îi ceară explicații, fără a ține cont de reguli, dar când îl văzu, un gol i-se formă în stomac și renunța la ideea lui. Făcu câțiva pași săltați până la colegul său care era atât de captiv de poze, încât nici nu îl simți.
Se uită cu discreție la ecranul telefonului. Poze cu Zoran și cu o fată în adolescență se derulau una după alta, întrerupte doar de videoclipuri tot cu ei. Căută chipul lui Zoran și observă greutatea cu care își ținea lacrimile în frâu.
-Te-a părăsit prietena?
Decise să îi atragă atenția. Zoran tresări, închizând rapid telefonul. Închiți în sec și își șterse lacrimile.
-A murit.
-Oh...Condolențe!
-Mulțumesc!
Murmură Zoran. Își schimbă stare cât de repede putea. Încerca să se gândească la lucrurile care îl făceau fericit. Efectul lor se manifestă doar printr-un zâmbet forțat.
Durerea întărește omul și îl pregătește pentru o nouă lovitură. Este un profesor exigent și dur ce nu iartă pe nimeni. Oferă dezamăgiri și pierderi ce au rolul de a crea oameni capabili să se dezvolte psihic și să își întărească rațiunea în defavoarea sentimentelor.
Dar nu toți oamenii puteau să renunțe la sentimentele lor. Să aleagă calea dreaptății și nu cea a bunătății. Aici, cei doi bărbați se asemănau. Lăsau sentimentele să îi ghideze fără a cântări logic acțiunile lor.
-Pot să te întreb ceva?
Decise să fie blând cu Zoran. Cel din urmă clătină scurt din cap.
-Ce ai discutat cu Kecmanovik?
Privirea psihologului deveni serioasă. O scânteie de ură se aprinse în ochii lui. Încercă să o potolească însă își înghiți un nod din gât.
-Prietenii...lui.
Spuse încercând să nu plângă. Îl întrista simplul gând la acel masacru ce a curmat atâtea vieți și a distrus moral atâtea famili.
Emilian cunoștea câteva amănunte despre cei uciși. Încercase și el să abordeze această temă cu Kostatovik, însă niciodată băiatul nu avuse această reacție.
-Atât? A dărâmat câteva lucruri prin camera lui. A căzut pe jos plângând și strigând.
Ochii lui Zoran se mări considerabil. Regretă că îl minți pe Kosta. Nu se aștepta nici o secundă să reacționeze așa. Sări parcă ars de pe locul lui și căută privirea lui Emilian.
Zoran regeta. Inima i-se strânse într-un ghem mic, parcă dispărând din pieptul său. Plămânii nu mai realizau schimbul de oxigen și dioxid de carbon așa cum era biologic normal.
-Ce face acum?
-I-am dat calmante. Doarme!
Zoran se relaxă când auzi că tânărul este acum bine. Știa că, nu e bine să mintă, dar totuși își dori să simtă puțin din durerea pe care el o produse.
-Îmi pare rău!
Șopti Zoran îmbrățisându-l pe Emilian. În primă fază, medicul își dorea să îl împingă, însă nu făcu decât să îl bată pe spate pentru ai arăta că e lângă el.
Amărăciune regetului începu să roadă bunătatea și compasiunea pe care tânărul le avea încă de mic. Poate că, Kostatovik nu era cel mai bun om din lume, însă, după ceea ce îi făcu acum, Zoran nu era mai presus decât el.
-Îmi pare rău!
Repetă cu vocea din ce în ce mai spartă. Lăsă lacrimi reci să îi păteze tricoul lui Emilian.
-E-n regulă. E-n regulă amice! Descarcă-te!
Cei doi se desprinse și merse pe o canapea. Zoran îi povesti totul încă de la început. Personalul mai intra sau ieșea însă nu prea le dădu importanță. Sofia chiar se bucură că cei doi colegi reușesc să se apropie.
Emilian îl ascultă cu interes, fără a intervenți. Zoran ezită să îi împărtășească anumite gânduri sau momente. Îi povesti despre prietenii lui uciși de Kosta și, concomitent pierderea tatălui ce se adăugă suferinței, mărind agonia tânărului.
-Îți mulțumesc! Că m-ai ascultat!
-Trebuie să îi spui lui Kosta că sunt morți.
-Asta am de gând să fac atunci când se va trezi.
Emilian privi plictisit ceasul de la mână. Îl studie puțin și trase concluzia.
-Adică în maxim un sfert de oră.
-O să merg la el. Mulțumesc pentru tot!
-Totul rămâne între noi.
-Apreciez!
Spuse Zoran ducându-și mâna la inimă. Psihologul dispăru pe coridorul îngust, fiind petrecut de medic până ieși din raza sa vizuală.
Această discuție nu schimba nimic în relația slabă dintre cei doi. Emilian în continuare nu îl plăcea pe Zoran, însă era om. Un om cu o poveste aproape ca a lui. Asta îl făcu să se simtă puțin mai bine. Gândul că nu era chiar singur pe lume, îi încalzea ruinele sufletului.
Acum nu avea decât să fie spectator. Să urmărească piesa ce avea să se joace în fața lui. Relația dintre Zoran și Kosta nu era doar una de medic și pacient, iar Emilian avea să urmărească evoluția relației lor.
«««« »»»»
YOU ARE READING
Psihologul
Teen Fiction"-Vrei să fim prieteni? Întrebă ea deodată plină de viață. Ochii băiatului se mări de parcă văzu o fantomă. Încercă să mascheze surprinderea. -Nu am prea mulți prieteni! -Niciodată nu e prea târziu! " 3 Mai 2023 ∆ În atenția cititorului!! ∆ Ac...
