Blood and Venom

*23*

Sunetul strident facut de scari odata ce silueta coboara ii face pe cei doi sa se indepartexze unul de altul, Ansel smucindu-se din stransoarea lui Jimin ce isi sterge buza sparta cu maneca camesii.

-Aaron, ti-am spus sa stai acolo.

Gafaie el luand-o inaintea mea spre scari. Pasesc din urma lui, oprindu-ma cand ii vad corpul pe jumatate dezgolit. Dar nu e chiar cum ma asteptam eu sa fie. La ai sai 22 de ani pare a copil de 16. Mana lui frageda ridica felinarul in dreptul ochilor sai negri pe care ii impartim. Pieptul, abdomenul si umerii sunt toti inveliti in bandaje albe care sunt depuse pe mijlocul sau in straturi groase care ii dau cu greu voie sa respire. Pe gat se asterne o taietura subtire ce pare sa ce vindeca, iar dea lungul bratelor curg zeci de rani ce se termina cu incheieturile lui ce abia de pot tine metalul greu. Cealalta mana sta in buzunarul pantalonilor gri si largi ce probabil ca ii apartin lui Ansel dupa cum se tarasc pe scari.

Liniste. Nu stiu de ce m-am asteptat ca sa imi sara in brate, sa imi spuna ca ma iarta sau sa ma stranga de maini in timp ce plange in poala mea, dar el sta acolo, cu mana tremurand pe felinar si cu maxilarul inclestat.

-Vreau sa vorbim.

Inghit in sec, facand un pas inainte si simtindu-ma atat de inferioara incat imi vine sa ma intorc si sa plec, dar stau pe loc, ridicandu-mi capul si privindu-l stand in capul scarilor. 

-Vrei sa vorbesti in calitate de politista? 

Suiera iar un fior rece mi se scurge de la ceafa de-a lungul spinarii, sfarsind intr-un final ca un pumn in stomac. Ansel s-a oprit si el si pot sa pariez ca e fericit de ce se intampla. Si nu il pot condamna. O merit. O merit pentru ca am indraznit sa sper ca ma va putea ierta.

-In calitate de sora.

Piptul mi se ridica mai repede de cat as fi vrut, si se pare ca nu sunt singura. Bandajele ii ingreuneaza pieptul iar privirea i se fereste, aceasta sfarsind sa se prabuseasca pe covoarele rosii ce imbraca scarile.

-Atunci nu pot, Wonyoung.

Ceva se rupe cand numele altei fete iese din gura mea. Cand imi dau seama ca a aflat totul si de cat de absenta am fost cu adevarat dar de cat de prezenta am fost in inima lui, si indraznesc iar sa sper ca am fost acolo.
Ochii ii sunt goi.
Si indraznesc din nou sa spun ca ii cunosc chiar daca as fi vrut ca ultima lui privire sa ramaie ingropata undeva in adancul mintii mele.
Si deodata ma rog sa nu stie totul.

-O ultima sansa, Aaron.

Nu imi dau seama cand o lacrima mi se scurge pe obraz pana cand degetul lui Jimin o sterge, furandu-mi privirea pentru o clipa, dar atunci cand o ridic, mana lui cu felinarul se coboara la nivelul genunchiului.

-Nimic nu se va schimba. Am luat-o pe drumuri diferite. Eu am mers inainte, tu ai preferat sa ma lasi sa merg singur.

-Jur ca nu am vrut...

Nu ii mai vad chipul acum ca felinarul e la picioarele lui dar pot sa spun ca se abtine, iar acum nu stiu de ce o face.

-Nu te pot ajuta, Ansel avea dreptate.

-Ansel nici macar nu stie de cine sunt.

Imi regret cuvintele imediat. Cu greu ii vad picioarele coborand cateva trepte, si nici nu imi dau stiu cand a ajuns sa stea la trei metri departare de mine. Ansel sta in spatele lu asa cum si Jimin dupa mine. Acum isi are mainile in buzunare, ridicand din sprancene si aplecandu-si capul, negand si negand incontinu.

-Tu stii?

Mai face un pas, iar acum fiecare rana ii este vizibila datorita lumii ce intra pe usa.

-Sa nu crezi ca esti mai diferita decat ea. 

Inca un pumn in stomac.

-Vreau doar sa imi cer scuze-

-Pentru niste fapte pe care nu le voi putea uita.

Vocea ii tremura, dar pare atat de hotarata incat ma inspaimanta fermitatea cu care vorbeste si brutalitatea capatata in lipsa mea. S-a schimbat.
S-a schimbat din cauza mea.

Ansel pare multumit. Iar eu ma scufund tot mai mult cand vad lacrimile lui Aaron pe care incearca din rasputeri sa le tina in frau. Isi apleaca capul, scancind si ducandu-si mana la abdomen. Intind mana dar a lui e mai rapida, tinand-o pe a mea la distanta. 
E rece.

-Am incercat.

-Ai incercat sa te intorci sau sa vorbesti cu mine?

Imi las capul in jos, simtind bratele lui Jimin in jurul meu.

-E timpul sa plecam...

Imi sopteste, tragandu-ma in urma sub privirea satisfacuta a lui Ansel ce il depaseste pe Aaron care trage aer adanc in piept, aruncandu-mi o ultima privire plina de regret urmata de usa care se tranteste in fata mea.

Nu dureaza mult pana cand degetele lui sa imi sterga lacrimile in timp ce chipul imi este scufundat in intregime in palmele lui ce acum sunt ultima mea sustinere. Ingenunchez, iar el ingenuncheaza cu mine.

Ansel pov.

Strang din dinti, neputand sa nu imi scape un zambet chiar daca nu e momentul potrivit pentru asta. Singura lumina ce strabate incaperea e felinarul uitat pe scari, iar cand imi intorc capul realizez ca l-am uitat si pe Aaron la trei metri de mine.

-Ii am ochii, Ansel.

Mi se opreste inima cand realizez ca plange, cand realizez ca e la pamant. Ca ambii sunt la pamant pentru aceleasi lucruri. Ma intorc, vazandu-l cu fata in maini, si odata cu chipul si soarta pe care am incercat sa o controlez.

-Lasa-ma sa o iert...