Antagonistul favorit

Nu ești singură

Știți acele momente când simțiți că ceva rău o să se întâmple? Aveam sentimentul acela de vreo două ore, de când plecase Radu să se ocupe de roți și amendă. Simțeam un gol în stomac, un fel de hău care se tot mărea.

O vedeam pe Sandra cu coada ochiului cum se tot uita la mine, dar nu mă întreba nimic, știa ce se petrece cu mine.

Eram efectiv înghețată în trecut. Deși din exterior păream că sunt bine, interiorul meu era destul de trist și apatic. Mi se perindau prin fața ochilor atâtea momente cu el, încât abia rezistam să nu dau drumul lacrimilor. Jumătate din viața mea o petrecusem cu el și nimic nu avea să schimbe asta, nimic nu avea să schimbe faptul că el a fost prima mea iubire și cea mai mare.

Am fost așa de naivă să cred că putem rezista timpului, să cred că eram fericiți și chiar am fost, pentru o perioadă. Privind retroactiv, relația noastră a avut trei stadii, prietenia, iubirea nebună și obișnuința. Pe ultima, nu o văzusem decât prea târziu, fiind îmbătată de primele două. A fost ca și cum eu trăiam într-o bulă, iar el cu hotărârea caracteristică, a fost acul care a destrămat himera.

Poate asta mă doare mai tare, că el a reușit să meargă mai departe, că a primit în viața lui altă persoană, că își dorește un viitor cu acea persoană, cu Luiza. Nu puteam să nu mă întreb, ce avea ea? Ce mama naibii avea ea în plus față de mine de reușise să-l facă pe Marius să se însoare?

Oh, vorbisem de atâtea ori despre asta, despre copii și ce ar fi mai bine pentru ei, cum să îi creștem și toate cele. Mama lui mereu îi spunea fățiș că ar trebui să mă ceară de soție să nu care cumva să mă piardă, el doar dădea din cap și râdea. Era amuzant la vremea aia pentru că știam că într-acolo mergea relația, nicidecum nu mă gândeam la ce avea să se întâmple.

-Este mai interesat să văd emoțiile de pe fața ta, decât să mă uit la televizor, a zis Sandra, atrăgându-mi atenția.

-Nu înțeleg, Sandra, chiar nu înțeleg, am spus cu voce tare, întorcându-mă pe canapea cu fața spre ea.

-Degeaba îți spun că nu este vina ta și că ar trebui să nu te mai gândești la el. Știu că orice ți-aș spune, tu tot o să te gândești la el și o să-ți faci mustrări de conștiință.

-Atunci fă-mă să înțeleg cum naibii s-a întâmplat asta? am ridicat vocea, simțind că explodez. Cum, Sandra, cum?

-Eva, poate pentru tine, el a fost marea ta iubire, dar pentru el, nu ai fost a lui. Un bărbat, nu dă drumul celui mai bun lucru din viață, decât dacă crede că există altcineva pentru el. Nu pot să spun că știu ce a gândit, dar pot să-ți spun că a fost mai bine așa, nu, lasă-mă să termin, a zis, văzând că dau să o întrerup.

Crezi că era mai bine să rămâneți împreună și să vă distrugeți unul pe altul sistematic? Îți garantez că așa avea să se întâmple. Poate nu imediat, dar cu timpul, tu sau el, aveați să începeți să vă reproșați diverse lucruri și era mai urât așa. Ce ai prefera, un timp scurt de fericire cu cel care crezi că e alesul sau o eternitate cu cel care chiar îți este destinat?

-Normal că aș alege varianta doi, doar că nu pot să înțeleg...

-Femeie, ce nu înțelegi? Nu ai greșit cu nimic, tu! Nu erați sortiți, indiferent de ce simțeai și încă simți! Vrei să-ți spun în altă limbă să mă înțelegi mai bine? m-a întrebat, ridicând la rândul ei vocea.

-Nu știi cum se simte, Sandra, orice mi-ai zice, nu știi cum se simte cu adevărat chestia asta, am zis, ridicându-mă de pe canapea.

-Oh, știu foarte bine cum se simte! a țipat. Sper că nu ai uitat cine a stat cu tine când plângeai cu zilele și nu voiai să ieși din casă sau când nu puteai să dormi nopțile. Nu mă lua tu pe mine că nu știu, că știu foarte bine cum te-a distrus! Acum gata, trebuie să îți căutam o rochie mortală!