Antagonistul favorit

Acasă

Există un moment din viața fiecăruia, o clipă care schimbă tot, mereu am crezut asta și mi-am așteptat cu nerăbdare rândul la fericire.

Pentru mine momentul acesta a fost când eram cu Marius sau cel puțin așa simțeam atunci. Credeam că fiind cu el eram împlinită, că viața mea, cursul ei este în sfârșit pe făgașul normal.  Credeam că fluturii din stomac sunt fericirea de a fi cu persoana iubită, că vorbele dintre noi erau dovada iubirii, dar oh doamne, cât de departe de adevăr am putut fi.

Momentele remarcabile nu te duc în linie dreaptă pe calea vieții, ci îți deraiază cu totul cursul, îți arată noi căi  și oportunități. Îți deschid larg ochii spre persoana pe care ai așteptat-o, dar nu ai știut.

Stând în brațele lui Radu, ascultând cum povestește despre familia lui, vibrația glasului său reverberându-mi în piept, am realizat că momentul acela despre care citisem în cărți romantice și despre care crezusem că-l avusesem, mă lovise fix când s-a mutat el în bloc.

Știu, știu, îl cunoșteam de câteva săptămâni și eram nebună să spun că el e alesul, să planific nunta și numele copiilor, dar după ce și-a sunat angajata să-i spună că nu mai este nevoie de ea, a început să-mi povestească despre copilăria lui și năzbâtiile pe care le făcea. Uraganul emotiilor promitea să erupă dacă continua să fie efectiv bărbatul perfect.

-Nu sunt perfect, Eva, deși mă încântă să știu că gândești astfel despre mine, a zis amuzat, ridicându-mi bărbia cu degetele să mă poată privi în ochi.

-Oh, doamne, am vorbit cu voce tare, am exclamat, ascunzându-mi fața în curba umărului său, strivindu-i degetele între noi.

-Chiar te rog să o mai faci, dacă gândurile tale sunt așa de fermecătoare.

-Nu vrei să știi ce am gândit despre tine când te-am întâlnit prima data, am bombănit.

-Oh, acum chiar vreau să aflu, spune-mi, te rog.

-Îmi păreai un arogant, înfumurat care schimbă femeile ca pe șosete și un nesimțit pentru că îmi luasei locul de parcare, am zis încet, sărutându-i pielea încinsă. Apropo de asta, am zis, amintindu-mi brusc un amănunt și ridicându-mă puțin astfel încât să-i observ mimica. Cine era femeia cu care te-am vazut atunci? am întrebat, realizând ca fraiera abia acum că trebuia să-l întreb de la început dacă este împreună cu cineva.

-Gelozia ta este drăgălașă, scumpo, dar nu-și are locul, a răspuns începând să râdă. Aceea era sora mea mai mică și întrebarea asta mă face să realizez că nu ai fost deloc atenta la ce spuneam mai devreme. Unde-ți sunt gândurile?

-Aici, cu tine, am răspuns repede. Ești din Constanța, ai trei surori, mama profesoară și tata fizician. V-ați mutat în București când aveai zece ani, dar tot consideri Constanța casa ta. Am ratat ceva? am întrebat, aplecându-mă și sărutându-l ușor, de parcă buzele mele nu puteau fi despărțite prea mult de pielea lui, tânjind-o.

-Da, ai ratat momentul când te întrebam când ai putea să-ți iei două zile libere să mergem acasă la mine, a spus, privindu-mă curios.

-Radu, am zis, oftând, punându-mi capul pe pieptul lui, auzind foarte bine din prima întrebarea lui, doar că mă încurcase puțin.

Cele mai mari bariere ale mele erau timpul scurt de când ne cunoscusem și viteza cu care înainta relația noastră.

Eva, recunoaște, îți este frică să nu te arzi ca în trecut, îți este așa de frică de greșelile trecutului încât nu poți lăsa prezentul să curgă natural! Ce vrei, să treacă zece ani până să se întâmple ceva interesant? Vrei să ceară voie părinților să te curteze? Ce naiba vrei,Eva?