Iertare [Vol. 3]

Capitolul 3: Război să fie!

***Izabell***

- La dracu' Dorian, acolo o să ajungi dacă nu îmi spui cum îl scot pe Dante de acolo, am spus ferm şi lovind cu pumnul în masă.

Trecuse mai bine de o oră de când Dante fusese luat, iar eu îmi iroseam timpul încercând să scot câte ceva de la mutul de Dorian. Trebuia să fac ceva. Nu puteam sta şi aştepta. Trebuia să o găsesc pe singura care avea să mă ajute, Divya.

- Ai un sfert de oră la dispoziţie să te gândeşti bine de partea cui vei fi Dorian, am spus îndreptându-mă spre ieşire sub privirea îngrozită a lui Nicole. Şi încă ceva... când mă întorc vreau ambele tabere aici, pe pajişte.

Am ieşit ca o furtună din casă. Trebuia să o găsesc pe Divya şi asta în timp util. Trebuia să fac ceva înainte să o iau razna. Cerul de o culoare roşiatică era brăzdat de fulgere violente, iar vântul făcea pădurea să vibreze. Am înaintat puţin, dar m-am oprit şi am zâmbit drăceşte, atunci când în spatele meu am simţit prezenţa unui demon. M-am răsucit pe călcâie privindu-l fix pe Întunecat. Îl mai întâlnisem, fusese pe pajişte atunci când Dante refuzase. Era timpul să mă răzbun, iar el... era prima mea victimă.

- Ce vrei Întunecatule? am spus sfidându-l cu privirea.

Demonul rânji cu o mândrie arogantă pe chip în timp ce mă privea de sus.

- Vreau multe de la tine, vampiriţo, spuse el.

- Ce coincidenţă, am spus apropiindu-mă de el şi zâmbind fals.

- Eu prefer să-l numesc noroc chior. Ştii, spuse măsurându-mă din cap până în picioare, ne-ai dat multe bătăi de cap, vampiriţo. Mereu ni-l atrăgeai pe Dante de partea ta...

- Adevărul este o sabie cu două tăişuri, aşa cum minciuna este o oglindă cu două feţe, Întunecatule. Nu eu îl atrag, el e atras de ceea ce simte, dar ce stau de explicaţii? Spune ce vrei şi dispari din faţa mea.

Acesta îşi îndesă mâinile în buzunarele blugilor, în timp ce privirea lui nu mă săabea nici o secundă. Oare toţi Îngerii Întunecaţi şi cei Căzuţi erau atât de plini de aroganţă?

- Numele meu este Julio. Şi nu mă voi clinti nici un milimetru de aici, până ce nu te voi face să vii cu mine.

Am începutm să râd zgomotos, stârnindu-i o uşoară stare de uimire. L-am săgetat cu privirea pe narcisistul din faţa mea şi i-am zâmbit larg.

- Atunci rămâi aici, eu am treabă, am continuat răsucindu-mă, dar ascultându-i în acelaşi timp paşii şi pulsul inimii.

- Eşti comică. Asta o să-mi uşureze treaba! Însă va trebui să renunţi la atitudinea asta de dură, vampiriţo, asta dacă vrei să-l mai vezi pe Dante...

- Julio... nu merg nicăieri cu tine, i-am şoptit la ureche imediat ce am ajuns în spatele lui. Dar dacă tot te vei întoarce cu coada între picioare la Încornoratul ăla, vreau să îi spui că într-un sfert de oră îl vreau aici, pe pajişte. Respect de obicei ideea că mesagerul trebuie lăsat în viaţă, dar dacă nu pleci, s-ar putea să mă răzgândesc.

- Dacă Dante ţi-a rezistat atâtea runde, cred că îţi pot ţine piept şi eu, micuţo. Să te văd!

Nu a apucat să termine ceea ce începuse că l-am împins brusc în faţă, scoţându-l la păscut. Ce pot spune... în atâtea secole nu am ieşit cu o văcuţă la păscut, dar acum... în plin dezmăţ, am ieşit cu un bou.