Iertare [Vol. 3]

Capitolul 10: Răzbunare

***Marcus***

Încercam să prind ultimele raze ale asfinţitului în momentul când traversam pădurea deasă de conifere făcând slalom printre copaci şi iuţind pasul. Alergam de două zile fără oprire, încercând să trec nedectat graniţele ţărilor, însă nenumăratele clanuri de vârcolaci mi-au dat ceva de furcă în ultimele zile. Nici nu mă gândisem că vreunul din raidurile clanului Quig va cutreiera partea de sud a Italiei. Când mă gândesc că abia am scăpat de ei...

Imediat ce am ajuns în apropierea unui râu, m-am oprit pentru a asculta şi a cerceta împrejurimile. Nici un inamic pe o rază de cinci kilometri, însă undeva în apropiere se aflau în jur de zece căprioare pe care le-aş putea vâna cu uşurinţă. Tocmai ce mă pregăteam să fug spre direcţia căprioarelor, dar m-am oprit... cerul acum căpătase o culoare de un alabastru închis, dar razele soarelui îi ofereau încă seninătatea sfârşitului. Era groaznic! Groaznic pentru că îmi aducea aminte de ea! De ochii ei, mai exact.

Cum de a putut Izabell să renunţe atât de uşor la clanul ei, la neamul ei de vampiri, la mine... la singura ei familie!? Cum a putut să renunţe cu atât uşurinţă la mine şi să-l aleagă pe acel înaripat jalnic? Acea progenitură a Diavolului!

- Răzbunarea va fi dulce! am murmurat în timp ce am pornit rapid continuându-mi drumul prin pădure.

Am lăsat căprioarele şi mi-am făcut ordine prin gânduri, dar era în zadar. Izabell şi ura mea pentru ea tocmai dădeau un război în mintea mea, iar eu nu ştiam ce urăsc cel mai tare. Faptul că încă mă mai gândesc la ea sau faptul că o las să mă afecteze atât de tare?

Am parcurs restul distanţei pe întuneric, fiind ghidat de simţuri şi de harta mintală a ţinuturilor. Cunoşteam zona ca-n palmă, însă niciodată nu se ştie cine te putea urmări. Turnul afurisit şi aflat în paragină în care se ascundea Augustin s-a ivit undeva în zare, la mai puţin de trei kilometri. Simţeam prezenţa clanului sau pretutindeni, însă am trecut fără probleme de ei şi am intrat în clădirea ce stă să se dărâme.

- Frumos loc. Te gândeşti să-l renovezi curând? am spus păşind în încăperea întunecată.

Augustin se afla undeva în celălalt colţ al încăperii prost laminate, sorbind dintr-un pahar cu lichid roşu. Sânge.

- Da, pot spune şi asta, dar ce te aduce pe aici? Nu te-am mai văzut de ceva timp.

Am căutat cu privirea prin încăpere cercetând atent. Părea că se ascunde aici de ceva vreme. Oare a stat aici de câteva luni?

- Afaceri, i-am spus scurt. Vreau să ştiu dacă eşti dispus să mă ajuţi.

- Ce am de câştigat din aceste afaceri ale tale? a întrebat sec.

- Blestemul tău va fi distrus şi... va fi cu un vampir mai puţin pe lume, am spus rânjind.

- Chiar crezi că o poţi omorî pe Izabell? Nenorocita aia mică e prea bună pentru noi. Mai bine renunţă la gândul ăsta!

Am surâs afectat. Mă simţeam de parcă cineva îmi strângea gâtul, iar eu tocmai simţeam cum îmi doresc să lovesc ceva.

- Nu vreau să o distrug pe ea atât de mult pe cât vreau să-l distrug pe înaripatul ăla jalnic pe care ea crede că-l iubeşte. Dacă o voi ucide pe ea, el va fi distrus şi va pieri în propria durere. Şi nu am de gând să renunţ la planul ăsta nici mort! i-ma spus apăsat.

- Chiar crezi că te poţi apropia de ea? Mai poţi asta? Şi-a mărit numărul de apărători, e imposibil să ajungi la ea, mai ales acum că a făcut pact şi cu Diavolul sau nu ştiai?