Iertare [Vol. 3]

Capitolul 11: Trădare

***Marcus***

Am păsit prin întuneric privind cum pe uşă intră unul dintre Arhangheli. Am înaintat spre ea, în timp ce aceasta îşi retrase aripile.

- Sper că ai un motiv bun pentru care m-ai pus să vin în turnul ăsta ce stă să cadă în orice clipă, spuse ea cu un aer mândru.

- Chiar am, am spus privind-o fix. Este vorba de Dante, am continuat analizând cum faţa îi devine una serioasă.

Părea ca şi cum i-am stârnit curiozitatea dintr-o dată.

- Continuă, spuse ea.

- Ştiu că războoiul e terminat şi că tu l-ai câştigat, dar meriţi mai mult. Unde îţi este răsplata? Unde este Dante?

Lucinda părea că se abţine să nu răbufnească. Tocmai îi atinsesem o coardă sensibilă, ceea ce mă făcea să mă bucur.

- Dante... este în braţele alteia! scuipă ea. Şi totuşi cum de mă întrebi de el?

- Deoarece înţeleg ce simţi. Cum ar fi să îl poţi recâştiga pe Dante, dar de această dată să fie doar al tău?

Ochii ei sclipiră plini de speranţă.

- Şi cum aş face asta mă rog? Nenorocita de Izabell îl acaparează cu totul. Nu mă pot apropia de el nici la cinci metri fără ca ea să mă privească ameninţător.

Am început să râd, făcând-o să îşi piardă cumpătul. A mea era!

- Şi o mică vampiriţă te sperie? Elimin-o. Intră-i pe sub piele, fi apropiată de ea şi după... elimin-o, iar Dante va fi doar al tău.

- Dar cum? Cum aş putea face asta când întreaga casă e împânzită de vampiri şi îngeri? răbufni ea.

- Aici te voi ajuta eu, am spus calm şi m-am apropiat de ea.

***Dante***

Am mângâiat cu grijă corpul rece, de marmură ce stătea rezemat de al meu, în speranţa de a o face să se simtă şi mai bine. Tocmai avuseserăm parte de un moment magic, de dragoste. După toate întămplările şi nenorocirile de care am avut parte în ultima vreme am uitat cât de mult tânjeam după atingerea altui corp, după dorinţa de a pătrunde cât mai adanc în interiorul ei şi de a o satisface aşa cum merită. Izabell e divină!

Mi-am dat seama că nu doarme, în momentul când degetele ei îmi desenau uşor cercuri şi alte desene pe piept, în timp ce corpul ei gol se lipea şi mai mult de al meu.

- Nu am rupt patul, ceea ce o să îi dezamăgească pe Dario şi pe Dorian, însă... am făcut mult zgomot, ce-i drept! am spus zâmbind. Cum te simţi?

- Ca şi cum aş avea lumea la picioare. Parcă abia acum m-am născut şi simt cum soarele îmi mângâie pielea. Mă simt vie...

Am zâmbit mulţumit. Ştiam că era fericită, puteam simţi măcar asta, undeva în adâncul sufletului meu. Am răsuflat uşurat, înţelegând până la urmă că de fapt trebuia să mă bucur şi eu de clipele acestea, împreună cu ea, şi să nu-mi mai tot bat capul... măcar până vor începe din nou problemele.

- Mă bucur, i-am şoptit încetişor. Abia aştept să se termine toate astea, ca să ne putem bucura în linişte de momentele astea. Eşti sigură că eşti în regulă? Pari uşor palidă, mai rău ca de obicei. Când a fost ultima dată când te-ai hrănit?

- De dimineaţă, dar nu asta mă macină, a spus ridicând privirea. Mă tot gândesc la ce a spus Amon. Marcus s-a întors, iar eu nu ştiu dacă îi pot face faţă.