Iertare [Vol. 3]

Capitolul 5: „Orice greşeală, se plăteşte"

***Dante***

Simţeam cum respiraţia era din ce în ce mai accelerată de parcă nu mai aveam aer, iar plămânii mei tocmai încercau să găsească oxigen, de parca ar fi putut-o face şi singuri. Nu îmi mai simţeam cea mai mare parte a corpului, însă fiecare terminaţie din corp, era un fir electric imposibil de dureros, fir-ar să fie!

Şira spinării era cea mai dureroasă parte a corpului. Simţeam cum durerea mă ardea atât pe interior cât şi pe exterior de parcă tocmai aş fi făcut dus într-o ploaie de flăcări. Simţeam cum corpul meu ducea lipsa celor două aripi, însă nu asta era cel mai dureros lucru. Faptul că mi-au fost smulse aripile era nimic în comparaţie cu ce avea să urmeze.

- Mintea ta e atât de albă şi de calmă! Fiind într-un contrast puternic cu temperamentul şi atitudinea ta vulcanică şi imposibil de stăpânit. Ai făcut ceva renovări pe aici...

- Pleacă! am şuierat printre dinţi simţind cum gustul amar îmi inundă gura.

Lucifer păşi spre mine în timp ce zgomotul din încăpere deveni brusc incoerent.

- Se pare că Azazel a sosit! zâmbi Lucifer dispărând din nou.

Într-adevăr avea dreptate. Uşa încăperii în care eram încuiat scârţâi, iar înăuntru intră Azazel. Privirea din ochii săi mă înspăimânta de-a dreptul. Nu mai era îngerul ce-a fost cândva... nu mai avea nimic divin, sau uman în el... era monstruos şi demonic.

Deşi eram legat de lanţuri, iar scaunul de metal pe care eram aşezat aproape mi se înfigea în carne, simţeam cum întregul corp îmi era acaparat din nou de un alt val de groază. Mă temeam... mă temeam de ce avea să-mi facă în continuare... imediat ce cleştele sau îmi atinse unul dintre degetele de la mână, mi-am apţinut o înjurătură, dar durerea mi-a străpuns întreg corpul şi mintea, făcându-mă să urlu din răsputeri. A continuat să-mi rupă fiecare deget, iar eu am continuat să mă zbat şi să urlu din toţi plămânii, la dracu'!

- Cât de departe ai ajuns cu numărătoarea? vocea lui îmi tună în ureche.

- Cinci sute... cincizeci şi... nouă!

Azazel m-a pus să număr cu voce tare, din şapte în şapte, pornind de la o mie...

- Cinci sute....cincizeci şi doi!

Numărătoarea asta... nu am înţeles ce scop avea să număr invers, în timp ce el îşi continuă ritualul său bolnav, provocându-mi şi mai multă durere, continuând să-mi rupă fiecare os din corp.

- Cinci sute patruzeci şi...

Însă acum înţelegeam de ce m-a pus să număr... pentru a mă păstra cumva conştient... să nu las ca durerea să-mi ia minţile. Mă agăţam de numerele astea nenorocite, de parcă ele ar fi putut fi singurele care mă mai puteau ţine în viaţă... de parcă ele mi-ar fi aerul de care aveam atâta nevoie!

- Cinci sute ... patruzeci şi cinci!

Degetele de la mâini şi de la picioare le simţeam umflate şi brăzdate de o durere îngrozitoare, la fel ca întreg corpul. Îmi rupea fiecare os, din nou, şi din nou şi din nou. Şi din nou... până pierdeam numărătoarea, iar mintea mea nu mai putea suporta atât durere, căci corpul era primul care ceda, iar apoi rămâneam inconştient câteva ore... apoi Azazel se întorcea şi revenea la ceea ce a început. Din nou şi din nou şi din nou.

- Tic-tac... of, timpul trece atât de greu, nu-i aşa? mi se adresă Lucifer.

Probabil iar rămăsesem inconştient, iar Lucifer îmi intrase cumva din nou în minte, la dracu'! Trebuia cumva să scap din locul ăsta de nebuni... până nu deveneam şi eu unul.