Iertare [Vol. 3]

Capitolul 9: Arkin

***Izabell***

- Arkin? Mă auzi? am îmntrebat ciocănind la uşa băii. Pot intra?

- Aaa... da! spuse ezitând.

Am deschis uşa uşor şi am intrat. Micuţul Arkin făcea o baie cald, care să fiu sinceră îi prindea foarte bine. În clipa în care ochii săi albaştii au picat pe mine, am început să zâmbesc. Am lăsat prosopul pe marginea chiuvetei şi m-am întors să plec, dar vocea lui suavă m-a făcut să mă opresc:

- Izabell? Ce... se va întâmpla... cu mine?

M-am răsucit pe călcâie şi l-am privit fix in ochii săi micuţi. Căuta cu disperare un răspuns, aşa că i-am zâmbit cald.

- Voiam să vorbesc cu tine despre asta, dar nu am apucat să te întreb şi să fiu sinceră nici nu ştiu cum să întreb... e un subiect mai sensibil sunt sigură. Unde sunt părinţii tăi? am întrebat aşezându-mă pe gresia rece de lângă cadă.

- În Rai noi nu avem părinţi. Suntem cu toţii fraţi şi surori, însă nu mi-a plăcut acolo şi am fost alungat... sunt un Căzut acum.

- Atunci va fi simplu. Dacă vrei, poţi rămâne aici. Casa este destul de mare pentru toată lumea şi nu îţi va spune nimeni nimic. Poţi rămâne aici oricât de mult doreşti, am spus zâmbindu-i.

Acesta mă privi cu ochii mari plini de uimire, ca mai apoi pe faţă să îi apară un zambet larg şi fericit.

- Şi cel pe care l-ai salvat? Dante? El unde este?

- În camera mea. În capătul celălalt al holului. După ce termini baie te poţi duce să îl vezi, eu voi fi jos, am o surpriză pentru tine, am spus făcându-i cu ochiul.

Înainte de a deschide uşa, vocea lui mă opri din nou:

- Izabell? Mulţumesc... mult!

- Nu e nevoie. Ştiu cum e să nu ai pe nimeni care să te ajute, mai ales la o vârstă ca a ta, am spus şi imediat am ieşit din baie.

Am trecut înainte pe la Dante, care dormea, aşa că am ezitat să intru pentru a nu îl trezi. Mi-am continuat drumul până în bucătărie, unde căutând câte ceva m-am apucat să pregătesc ingredientele pentru faimoasele mele brioşe pufoase.

- Hmm... ceva miroase bine! Lasă-mă să înţeleg... ai întors Iadul pe jos, l-ai păcălit pe Lucifer, aproape ai aruncat o închisoare în aer, ai... pe oricine ţi s-a pus în cale şi mai şi găteşti? spuse Dario păşind în bucătărie cu un aer degajat.

- Cam aşa, dar ai uitat să ţi cont că a trecut aproape o săptămână şi nu m-am hrănit şi eu încă rezist, am spus fără să mă întorc cu faţa spre el.

Dario îşi trase un scaun şi îl înoarse cu spătarul în faţă, sprijinindu-şi mâinile pe spătar şi bărbia, privindu-mă curios.

- Mâncarea umană pare atât de ciudată! Nu se compară cu savoarea unui suflet, bănuiesc că aşa e şi cu sângele...

- Cam aşa ceva, doar că pentru un vampir e greu să nu îţi răneşti victima. Doar cei experimentaţi şi cei născuţi îşi pot opri veninul. Pentru restul este aproape imposibil, iar victima are două variante: ori este transformată, ori este moartă.

Dario rânji. Părea că tocmai îşi confirmase o ipoteză.

- Să înţeleg că Dante ţi-a cunoscut colţii deja.

- Cum ai ajuns la concluzia asta? am întrebat zâmbind.

- E schimbat, oarecum. E atras de tine ca un magnet, iar corpul lui reacţionează de fiecare dată când te afli prin preajmă... chiar dacă acum e un damnat. El totuşi te simte... cu sufletul.