Iertare [Vol. 3]

Capitolul 13: Speranta moare ultima

***Dante***

Imediat ce am ajuns la prăpastia care delimita periferia oraşului faţă de celălalt oraş, am avut un presentiment ciudat. Ceva nu era bine... ceva nu era în regulă şi o simţeam în adâncul sufletului... oarecum.

Tocmai ce am aterizat pe pământ, sărind de pe ultima creangă a unui brad, i-am privit pe Dario şi pe Dorian, cum şi-au strâns aripile pe lângă corp şi au atins pământul cu tălpile, cercetând împrejur. Nu mi-am dat seama până acum cât de mult duceam lipsa aripilor... tot drumul până aici, l-am parcurs pe jos, alergând sau sărind dintr-un copac în altul, însă duceam dorul aripilor mele, îmi era dor să mai simt din nou fâlfâitul lor când îmi luam zborul sau vântul prin pene...

- Ori noi am fost prea orbi şi nu am văzut nici un grup de vampiri din zbor, ori am ajuns prea târziu, ori vampirii sunt şi invizibili! spuse Dario râzând.

Julio, Roland, Aros şi Alice aterizară şi ei, cu expresii bosumflate... ei bine cu toţii ne aşteptam la o luptă, însă de data asta era mult prea ciudat. Trebuiau să fi ajuns până acum... ori tâmpitul de Marcus nu a ajuns... ori a luat-o pe un alt traseu, ori... băga-mi-aş! Ori am fost traşi pe sfoară.

- Dorian, poţi simţi vreo undă a gândurilor a vreunui vampir pe o rază de cel puţin trei kilometri? am întrebat.

- Nimic. Suntem singurii aici. Marcus nu e aici şi nu cred că va veni vreodată pe aici!

În acel moment, am înjurat în gând în toate limbile pe care le cunoşteam. Cum am putut fi atât de fraier? Doar un grup de vampiri nu atacă pe timpul zilei... şi nu alegea niciodată zona cu prăpastia. Ei întotdeauna veneau prin munti... însă...

- Dorian... o poţi contacta pe Izabell? Ca atunci la Coloseum când a fost răpită? Trebuie să ştim unde se află!

Toţi cei şase înaripaţi mă priveau uşor confuzi. Nu ştiam nici eu sigur ce naiba vorbeam, dar simţeam undeva în adâncul sufletului că ceva nu e bine... ceva nu e deloc bine, iar intuiţia îmi spune că Lucinda are legatură cu asta!

Dorian închise ochii şi păru aproape inconştient în timp ce se concentra. Fir-ar să fie, nu mai aveam răbdare! Trebuia să ştiu că Iz e bine şi că toate presimţirile mele nu sunt adevărate. Trebuia să ştiu!

- Dante... nu pot să ajung la gândurile ei. E mult prea departe de aici, dar... simt o prezenţă ciudată venind din vest... spre munţi.

Era exact lucrul de care mă temeam cel mai tare. Am înghiţit în sec şi am încercat să-mi recapăt calmul de care aveam atâta nevoie. Fir-ar să fie! Cum de nu mi-am dat seama de la început că totul a fost o păcăleală? Cum de nu am avut încredere în Izabell şi în faptul ca ea nu avea încredere în Lucinda cu un scop? Cum de sunt un aşa un prost?!

- De data asta vom ajunge la timp! Ne îndreptăm spre vest!

Imediat ce am spus asta, am pornit ca din puşcă printre copaci, alergând din toate puterile. Fir-ar să fie! Chiar dacă nu mai puteam zbura, chiar dacă nu puteam alerga la infinit, eu tot nu o voi abandona pe Iz, fir-ar să fie!

I-am putut auzi şi pe ceilalţi cum şi-au luat zborul şi imediat i-am zărit planând deasupra desişului pădurii. Pădurea era liniştită şi oarecum tăcută... numai eu îi perturbam liniştea, însă nu aveam încotro. Simţeam cum copacii trec pe lângă mine cu viteza luminii, iar picioarele parcă nu îmi mai atingeau solul, în timp ce imaginea din faţa ochilor îmi devenea înceţoşată. Alergam mult prea rapid, iar în timpul ăsta propriul corp o să-mi cedeze, în timp ce mintea tot continua să alerge...