Landon

// treizeci //

dragă alec,

nu credeam că voi mai simţi încă odată durerea şi spaima pe care am simţit-o când ai fost diagnosticat. până la urmă, am doar şaisprezece ani. niciunui om nu ar trebui să i se taie firul vieţii aşa repede.

dar se pare că înmormântarea ta nu e singura la care va trebui să merg anul acesta. 

în timp ce îmi scriam tema pentru dna. carol, mi-a sunat telefonul, neaşteptat. era acacia. nu mai vorbise cu mine de când am încercat să o trezesc la realitate. credeam că e supărată pe mine, că i-am frânt inima. dar după ce mi-a spus că vrea să ne întâlnim la spitalul unde ţi-ai dat ultima suflare, eu am fost cel cu inima frântă.

nu ştiam la ce să mă aştept. pentru o secundă, am sperat că vrea să mă vadă în acel loc oribil pentru că e distrusă - pentru că a realizat, din nou, cât de mult îi lipseşti şi pentru că a mers acolo cu scopul de a te găsi. dar şi-a dat seama că tu chiar nu mai eşti.

însă când i-am făzut chipul mutilat de lacrimi, ştiam că altceva o apăsa pe suflet. am mai văzut-o plângând din cauza ta, dar nu arăta aşa. atunci, avea lacrimi pure, de regret. acum, lacrimile sale erau acidice. era ca şi cum, îşi lăsa liber speranţa să îi curgă prin acei ochii negri, înstelaţi.

"landon, o să mor," a spus disperată, alergând către mine. 

"normal că o să mori. cu toţii vom muri la un moment dat. dar nu trebuie să îţi faci griji de asta acum," am încercat să o calmez, sărutând-o pe frunte.

"ba da, trebuie. landon, o să îi fac o vizită lui alec, curând," a început să plângă şi mai tare, strângându-mi tricoul în pumnul său micuţ.

"nu mai spune prostii,"  mi se auzea deja spaima în glas.

"landon," a suspinat acacia. "am fost diagnosticată cu cancer la plămâni."