Ce-i în neregulă cu vecinul ?

Capitolul 1

Autobuzul vechi şi cu miros de gaze se mişca din toate şuruburile şi piuliţele, iar acest lucru o făcea să se întrebe dacă nu cumva ultima staţie a autobuzului era cimitirul de fier vechi sau însuşi iadul.

Era aproape şi totuşi încă sper ca vara aceasta avea să fie una plină de aventuri, dar se prea poate ca această idee să se fi spulberat atunci când părinţii ei , propii ei părinţi, au trimis-o să locuiască împreuna cu bunica sa întreaga vară. Îşi iubea la nebunie bunica, dar ideea de a-şi petrece vacanța într-un oraşel uitat de lume nu o încânta atât de mult. Şi totuşi, acum nu mai avea cale de scăpare . Mai erau doar câţiva kilometri până să ajungă în Lakewood. Desigur, opţiunea de a sări dintr-un autobuz în mişcare rămânea încă valabilă, dar şi dacă ar fi reuşit această performanţa nu ar fi ajutat-o cu nimic, deoarece nu ar avea unde să se ducă.

După încă 20 de minute de mers ajunse la ultima stație, autogara din Lakewood. Aşteptă ca toţi ceilalţi oameni să coboare şi îi mulţumea Celui de sus că a ajuns cu bine, dar mai ales că scăpa de acel vehicol al morţii. Pentru o secundă se gândea chiar să îi ureze baftă şoferului cu grămada de fier vechi pe patru roţi, dar renunţă rapid la idee. Nu îşi dorea să pară o ciudată din prima zi.

Îşi luă bagajele din spaţiul de depozitare şi trăgându-le dupa ea o porni printre oamenii care îşi ofereau îmbrăţişări calde chiar în mijlocul trotuarului. Îşi privi ceasul întrebându-se unde anume era bunica ei, când un sunet de claxon îi atrase atenţia.

— O, nu! O, nu! De ce bunico? se întrebă în gând aceasta. Pur şi simplu bunica ei nu îşi putea face o intrare mai inedită decât fluturându-şi frenetic mâna într-un Aston Martin vechi şi de culoarea vişinei putrede. Maşina aceea era însa cea mai dubiosă din lume, iar faptul că numele ei era Carmina o speria şi mai mult, având în vedere că acesta era şi numele mătuşii sale.

Însă cu toate ca ura aceea maşină din adâncul inimii grăbi pasul, ajungând în dreptul bunicii sale, care o aştepta lângă Carmina. Chiar se întrebase cum de ştiau că maşina e o ea şi nu un el, dar avea să îi pună această întrebare mai târziu.

— Oh, scumpa mea Ronie! Ce mare te-ai facut! Pun pariu că ai întors toate privirile pe drum încoace! spuse bătrâna cu un zâmbet ştrengar.

— Şi mie mi-a fost dor de tine bunico!exclamă Ronie luându-şi în braţe bunica.

Fata îşi urcă bagajele şi se trânti pe locul din dreapta, lângă bunica sa care răsuci cheia, făcând-o pe Carmina să scârţâie şi să mârâie aseameana unui animal în cuşcă, dar într-un final se văzu depărtându-se de parcare .

Îşi privea bunica cum conduce atent, iar cuta dintre sprâncenele frumos aranjate devenea mai adâncă atunci când era concentrata. Părul până la umeri şi uşor ondulat, de un blond metalizat o făceau să pară chiar mai tânără decât era, iar frumuseţea ei ieşea şi acum la suprafaţa, cu toate că trecuse de mult de prima tinereţe.

În schimb, se pare că Ronie nu moştenise nimic de la bunica ei. Avea părul lung şi şaten, iar ochii ei erau o combinaţie ciudată între un verde strălucitor şi mici pete maronii, de parcă un copil mic s-ar fi jucat cu acuarele.

— Şi, Ronie ce ar fi să îmi povesteşti ce ai mai facut? întrebă doamna Hunter.

— Doar ştii bunico, lucruri normale de adolescentă: carţi de citit, seriale de văzut, filme de văzut.

—Scumpo, pe vreme mea nu eram aşa cuminţi nici dacă eram plătiţi, iar tu te aştepţi să te şi cred .

— M-ai prins bunico, spuse râzând cu gura până la urechi.

Când în sfarşit ajunseră acasă doamna Hunter o parcă pe Carmina pe alee. Cum ieşi din maşin un miros puternic de flori o învălui. Nici nu se aştepta la altceva din partea bunicii ei care iubea florile, în special hortensile, iar grădina ei arăta ca o gradină botanică în plină dezvoltare. Încă ameţită de miresmele ce pluteau în aer aceasta îşi apucă bagajele şi păşind pe aleea pietruită se îndreptă spre casa cea mare şi veche cu un vag aspect de conac. Acum, casa i se părea mai mare ca în alte dăţi şi chiar dacă arăta veche la exterior Ronie adora casa bunicii. Spera doar ca în Lakewood să existe internet, căci altfel nu putea supravieţui întreaga vară. Oraşul avea acea linişte care pentru Ronie devenea apăsătoare. Era mult prea plină de viaţă pentru Lakewood.

Intră în casă pe urmele bunicii ei si îşi târî geamantanele până în pragul bucătăriei de unde un miros ademenitor îi gâdilă nările.

— Bunico, nu îmi spune că ai făcut tartă cu lămâie verde! exclama bruneta afişând un zâmbet larg şi copilăros.

— Doar ca de fiecare dată când vii. Acum, cât se răceşte plăcinta ce ar fi să te duci sus şi să îţi despachetezi lucrurile.

— Sigur! Dar ăăă...

— Poţi să iei camera mătuşii tale de când era mică, îi spuse bătrâna.

Fără să mai aştepte, Ronie îşi trase bagajele după ea, urcând cu greu şirul de scări ce ducea la fosta cameră a mătişii sale. Pe întreg holul de la etaj erau agăţate vechi portrete de famlie. Acesta era unul dintre lucrurile ce o speriau pe Ronie. Ce familie normală din Lakewood avea portrete antice şi de de mult? Pai nici una, mai puţin a ei care se pare că descenda dintr-o veche familie de marchizi. Cu toate aste familia ei rămânea una foarte ciudată,  dar faptul că erau diferiţi era ceea ce Ronie iubea la ei.

Într-un final ajunse la uşa de lemn maro închis care ducea spre viitoare sa cameră în această vară. Apăsă clanţa, iar uşa se deschise cu un scârţâit înaintea ei. De cum păşii în cameră gura i se arcui într-un „o" perfect. Camera avea culoarea cerului de vară, acel albastru care te făcea să visezi. Patul mare, din lemn de cireş era aşezat în mijlocul camerei. De-o parte şi de alta a patului erau nişte mici noptiere, tot din lemn de cireş. Uşa baii era pe peretele alăturat patului, lângă se afla un dulap destul de încăpător pentru hainele sale, iar pe celălat perete un birou şi o fereastră gigantică. Camera avea de toate dar nu asta era ceea ce îi atrăsese atenţia fetei, ci uriaşa bibliotecă înţesată cu cărţi. Acum înţelegea de unde moştenea pasiunea pentru cărţi, însă îşi mută însă privirea rapid de la biblioteca aceea minunată. Cărţile erau lumea ei şi o tentau, iar acum avea treburi de facut. Ridică unul dintre geamantane şi începu să scoată hainele din el aşezându-le pe pat.

— Scumpo, cum merg lucrurile? o întrebă doamna Hunter când deschise uşa.

O jumătate de oră, o singură jumătatede ora trecuse, iar Ronie era deja cu o carte în mână.

— Destul de bine! Mă acomodez şi eu pe aici.

—Ronie ar trebui să mai ieşi din casa, spuse femeia dând perdelele la o parte, şi mai lasă lumina să intre!

Ronie doar mârâi la contactul cu lumina, iar aiba atunci observă balconul care se deschidea în partea stângă a camerei, lăsând mirosul de flori şi aer curat să intre în casă.

— E gata plăcinta draga mea!

— Vin acum buni! Spuse şi alergă tropăind asemeni unui cal pe scari până în bucătărie, unde o felie de fericire, aşa cum îi plăcea să numească plăcinta, o aştepta aburind alături de un pahar de limonadă. În timp ce mâncă îi mai povesti bunici sale despre ce a mai facut, iar după ce spălară vasele împreună îşi conduse bunica la dormitor.

— Noapte bună, Ronie!adugă şi o sărută pe frunte.

— Noapte bună, bunico!

Ajunsă în camera ei se schimbă de hainele purtate pe zi şi adâncindu-se în aşternuturile cu iepuraş, porni televizor în căutarea a ceva de văzut, fără să îşi facă griji de fereastra neacoperită de perdele, prin care o pereche de ochii asemeni cerului o privea curioasă.