Ce-i în neregulă cu vecinul ?

Capitolul 6

Ronie își relaxa trupul obosit pe canapeaua moale, mâncând floricele și uitându-se la desene animate. Între timp bunica ei continua să se agite prin casă alergând în stânga și în dreapta, iar pe de o parte îi înțelegea starea de agitație, din moment ce familia Hunter se reunea. Asta însemna că atât cele doua mățuși, cat si părinții ei aveau sa vină în Lakewood.

— Buni, totul o să fie bine.

— Dar, începu bătrâna, dacă nu o să fie?

— Dacă o să se întample asta, nu o să te iubim mai puțin. În fons suntem doar noi, nu vine nicio persoană de viță nobilă.

Bunica ei o privea cu ochii calzi și luminoși, și Ronie știa deja ce îi spunea. Își iubea bunica foarte mult și acum nu mai avea nevoie de cuvinte ca să știe ce vrea să îi spună. O simțea în adâncul inimi și nu putea să își imagineze viața fara ea și glasul ei minunat, dulce, blând, care îi povestise atâtea lucruri magice, povești și basme pline de înțeles la acea vârstă.

Acum cele două se aflau pe canapea, Ronie stând cu capul pe picioarele bunicii ei ce îi mangâia parul și se uitau împreună la un film comentând ceea ce se întâmpla. Un sunet pe terasa din spatele casei o făcu pe Ronie să se ridice și să vadă ce se întâmplă.

— Jur că nu am vrut să dau peste ea!

Cum altfel nu se putea, sursa zgomotului era chiar Tobias, ce încerca să strângă o grămadă de cioburi. Cel mai probabil spărsăse  vaza albastră de flori.

— Bunica o să te omoare, îi spuse și se aplecă să îl ajute.

— Nu îmi spune...

— Vaza preferată a bunicii, veche de peste 400 de ani. Era făcută din aceeași sticlă din care sunt făcute vitrariile de la Notre Dame. A costat o avere.

Tobias o privea cu cea mai șocată față posibilă, făcând un drum de la ochii ei la cioburile albastre. Nu putea ca tocmai lui să i se întample asta. Când Tobias o trase disperat de guler, privind-o stulefiat în ochi Ronie nu se putea abține să nu zâmbească cu gura până la urechi.

— Ce ți se pare așa amuzant femeie? Sunt pe cale să o mierlesc și tu râzi de parcă te uiți la un film cu proști. Ajută-mă!

Însă Ronie nu spuse nimic ci doar râse zgomotos. Dar se opri când realiză defapt cât de aproape erau unul de altul, buzele lui, ușor uscate fiind la doar câțiva centimetri, iar ochii lui o priveau fix în reflexi albastre, ce aduceau cu valurile învolburate ale oceanului, aveau parcă ceva neobișnuit. Și brusc avea acea dorință de aș lipi buzele de ale lui, să îi simta parfumul de aproape, și parca această dorință devenea și mai puternică.

— Copii, ce faceți aici? Și ce-i cu cioburile astea împrăștiate?

— Pai buni, stai să vezi, începu șatena.

— Doamnă H o să fac orice ar fi, dar vă rog nu mă omorâți că am spart vaza! se rugă el, târându-se în genunchi până în pragul ușii.

— Tobias, scumpule care vază?

— Cea scumpă, de peste 400 de ani care o tineați aici pe masă.

Femeia îl privi cu o ușoara expresie de mirare, încercând să pună lucrurile cap la cap.

— Vrei sa spui cea pe care Ronie a spart-o deja de trei ori? Nu îți face probleme, e o vază obișnuită, mai am încă două lafel îm caz ca se sparge.

În secunda următoare privirle lui Tobias o căutară pe Ronie care se prăpădea de râs la doar câțiva metri de el.

— Ronie!