Ce-i în neregulă cu vecinul ?

Capitolul 10

De mai bine de o jumătate de oră plimba porția de lasagna prin farfurie, întrebându-se care era problema ei. Iubea lasagna făcută de bunica ei, ar fi mâncat caserole întregi, mai rău decât Garfield într-un sezon întreg, doar că de data asta pur şi simplu nu era îm stare. Se convinse să ia câteva îmbucături, ca să nu îi aducă semne de întrebare bunicii sale.

Eleonora însă, ştia mai bine ca oricine prin ceea ce trecea nepoata ei, sau cel puțin bănuia acest lucru. Până la urma crescuse două exemplare de acelaşi fel, care în timpul adolescenței țipau cât era ziua de lungă, fie una la cealaltă, fie împreună din Dumnezeu ştie ce motive.

— Iubito?

Ronie nu îi răspunse, nu părea a fi conectată cu lumea din jurul ei defapt, şi continuă să învârtă mâncare în farfurie ca şi cum era singurul lucru pe care ştia să-l facă.

— Ronie, încercă aceasta mai tare, având însă acelaşi rezultat.

Ca urmare, doamna Hunter se văzu nevoită să îi tragă farfuria din fața, doar pentru a o face să observe că nu mai zgâria farfuria ci masa din lemn masiv, neagră şi pătată într-un colț de lipici colorat, de când  gemenii lipiseră o vază cu flori de aceasta. Atunci înțelesese că cei doi copii şi lucrul manual nu mai aveau voie în acelaşi timp în bucătărie.

— Acum îmi spui ce ai pățit de plimbi mâncarea în farfurie?

— Nu am nimic, buni, scutură fata din cap în semn de nu, dar îşi ascundea în continuare privirea.

— Ronie, iubita mea, eşti conştientă ca nu te-aş crede nici dacă m-ai plăti. De ce, exact ca tatăl tău, te încăpățânezi să taci?

Era rândul şatenei să ofteze, îi provoca bunicii ei atatea griji şi doar pentru nişte lucruri aparent prosteşti. Pe semne că era, o nepoată groaznică, după ce că umbla mai toată ziua cu Tobias şi dădea pe acasă doar la masă, mai şi aducea nelinişti peste capul bunicii ei, care nu trăda însă, vârsta sa înaintată. Cu toate astea o privea cu aceeaşi căldură în ochii, purtând acelaşi zâmbet în timp ce învârtea pe degete colierul din perle albe, dăruit de bunicul ei, la prima lor întâlnire, şi pe care de  mai bine de patru zeci de ani nu l-a mai dat jos de la gât.

— Uite cum facem, continuă să vorbească, eu fac doua pahare de limonadă, iar între timp tu te duci în sufragerie şi mă aştepți acolo, bine?

Ronie încuvință, oricât de confuză şi nefericită s-ar simții, în adâncul inimii ei credea că dacă bunica avea să vină să-i sufle peste rana din genunchi, totul avea să  fie bine.

În camera de zi tronau multele flori de trandafiri, ce te amețeau în parfumri cât mai diverse şi în jocuri de culori. Oricât de minunat ar arăta ceea ce se desfăşura în fața ochilor săi, gândurile şatenei se amestecară iar în valuri de păr şaten, zâmbet şi bronz dulce, în fulgere albastre electrizante, în piele fină, cu iz de plajă scăldată de soare. Şi toate aceste păcate  purtau un nume comun, erau fragmente a unui tot devastator pentru ea, şi anume Tobias. Era ca şi cum îi sorbise orice linişte sufletească, dar pe care i-o dădea înapoi gradat, în ore petrecute împreuna, în priviri furate când erau cu ceilalți, ce mai mult o secau de putere decât să-i potolească setea. O urmărea pretutindeni, în colțul camerei atunci când îşi amintea de zâmbetul lui pur, fantoma palmelor sale mari când o prindea şi o arunca peste umăr, iluzia vocii sale ce o striga pe nume, noapte în cele mai ciudate şi nebunești vise. Iar ea nu reuşea să fie destul de sinceră cu ea, cât  să înțeleagă tot haosul ce îl simțea. Era atât de fals cum încerca să pretindă că nu e nimic, că ea nu simte o atracție fatală față de el, de fiecare dată când lumea punea în temă posibilitatea unor sentimente între ei.