Ce-i în neregulă cu vecinul ?

Capitoul 7

Tavanul alb al camerei părea și mai fad ca deobicei, iar în cameră plutea un miros de ploaie care te îndemna la somn. Dar Ronie nu putea să doarmă, iar faptul că toți ai casei dormeau o exaspera. Se aștepta de la bunica ei și de la gemeni, chiar și de la părinții ei, dar de la Kayolan și Rasha, nici pe departe. Dis de dimineață au plecat la pescuit pe lacul de la marginea orașului, dar ploaia îi forțase să se întoarcă acasă la orele prânzului. După ce au mâncat s-au retras cu toții în dormitoare, ea nu mai avea ce să facă, iar cu Tobias nu vorbise aproape toată ziua.

Așa că se hotărî să îi facă o vizită surpriză. Se ridică rapid din pat și își căută haine potrivite pentru această vreme. Căutând în dulap găsi o pereche de cizme de grădinărit cu steluțe, cel mai probabil era cea pe care o folosea când își ajuta bunica la grădinărit, pe care o încălță fără comentarii. Cu o geacă roșie, părul aruncat dezordonat pe spate și aparatul foto Ronei părăsi camera ei, mergând încet pe hol. În bucătarie o găsi pe Carol, ce bea cei dintr-o cană cu floricele colorate și se apropie de ea.

— Carol, dacă întreabă cineva, poți să le spui că sunt plecată?

— Mergi să te vezi cu iubitul în cizme de grădinărit? întrebă aceasta.

— Nu, mă duc să vânez pisici în vecini. Deci poți sau le las un bilet pe frigider?

— Du-te linistită, îi spuse aceasta, Ronie ieșind imediat pe ușă.

Afară culorile destul de vii păreau să se scurgă devenind un amalgam plin de viață ce mirosea a ploaie. Din cerul gri a cărui culoare era atât de închisă, stropii cădeau repede pe pământul mult prea sătul. În liniștea aceea Ronie era singura care părea să țipe datorită combinației aparte de haine pe care o purta.

Ca de fiecare dată purta aparatul foto după ea oprindu-se din când în când să facă poze. Ajunsă la poarta lui Tobias o deschise fără zgomot, înaintând pe aleea din piatră, mărginită de o parte și de alta de tufe de trandafiri. Cum nu se putea abține se aplecă să fotografieze florile în diferite culori, cu ploaia căzând în jurul ei, deși acest lucru nu o deranja cu absolut nimic. Nu era nici prima și nici ultima oară când statea în ploaie de dragul artei.

— Ronie, la naiba, am crezut că ești hoț! se auzi vocea băiatului care stătea în pragul ușii, privind-o confuz.

Vocea lui caldă o izbi pe fată, aproape scăpând apartul din mâini. Uitase cu desăvârșire că nu era în curtea ei. Dar era mai bine ca Tobias ieșise la ușă, căci nu avea idee ce să îi spună când suna la ușa lui.

— Hei, spuse ea când ajunse la adăpost.

— Hei, spuse și el lășându-se o liniște ciudată. Și cărui fapt datorez această minunată vizită?

— Scuze, adică mă plictiseam groaznic acasă și cum nu am vorbit mai deloc am zis să trec pe aici. Ar fi trebuit să sun să întreb dacă pot, spune uitându-se în orice altă direcție decât în ochii de un albastru profund cu caee Tobias fusese înzestrat.

Stând pe veranda casei sale și privind-o lui Tobias i se parea ieșită dintr-un vis frumos, așa ca se apropie de ea și cu gesturi ușoare îi puse gluga roșie în cap, netezindu-i ușor părul destul de ud.

— Nu ai de ce să îți ceri scuze. Plus că îmi place compania ta. Ești minunată. Totuși eu sunt doar într-o pereche de pantaloni de trening și e frig, așa ca ce ar fi să intrăm.

Ronie aprobă ușor și își lăsă cizmele de grădinărit la ușă, pășind înăuntrul misterului numit casa lui Tobias. Era mare si avea acel aer vag de familiaritate, ca sentimentul ciudat când stai în casa bunicilor, o casă nu foarte scumpă, dar bogată în amintiri, în clipe de neprețuit. Asta simțea și ea când intra în casa bunicii sale. Amintirile năvăleau de pretutindeni și te urmăreau peste tot. Uneori avea impresia ca încă îl vedea pe bunicul ei dormind pe fotoliul vechi si verde, sforăind încet și cu ziarul deschis acoperindu-l ca o patură de poze și rânduri de litere.