Ce-i în neregulă cu vecinul ?

Capitolul 9

A apasat pe soneria de la uşă. O dată, de două ori, sperând că cineva avea să îi raspundă. Însă fără reușită așa că își lipii urechea de ușa de lemn, în speranța că avea să prindă vreun sunet de dincolo de aceasta. Era liniște, nu se auzea nimic.

Se dădu bătută și se așeza pe un scaun ce era așezat pe verandă, lănsând tava cu prajitura pe masa de lânga ea. Ce îi era așa greu pisicii aleia leneșe cu ochi albaștrii să răspundă la o amărâtă de ușă.

— Ronie, scumpo, ce faci aici? se auzi o voce de nicăieri.

Șatena mai avea puțin și își simțea inima sărindu-i din piept. Era clar ca lumina zilei că bunica lui Tobias fusese cândva un agent secret foarte silențios. Nu o auzise deloc când se apropiase şi mai ales de unde venise. Singurul lucru cert era că acum tânăra înțelegea de unde învățase Tobias faza cu luatul prin surpindere.

— Bună dimineața! Am venit să văd ce face Tobias şi bunica m-a trimis să vă aduc tava aceasta cu brioşe.

— Nora, a rămas mereu aceeaşi. De fapt tu şi ea vă asemănați foarte mult. Aveți acelaşi zâmbet înconfundabil.

Doamna Bruker era cea mai bună prietenă a bunicii şatenei încă de când gândul le zbura la aventuri mărețe şi băieți. Şi au fost mereu una lângă cealaltă, iar Ronie iubea acest gând. După moartea soțului ei, Eleanora Hunter se confruntase cu multe probleme, lipsa unei persoane dragi, singurătatea într-o casă atât de mare care nu avea să mai revadă acea iubire a celor doi. Cu toate astea, undeva în adâncul sufletului ştiuse ca cele două aveau să se ajute mereu, indiferent de greutățile ce le apăreau în cale.

— Tobias e acasă?

Doar după ce rosti aceste cuvinte realiză ca întrebarea era de un penibil ieşit din comun. Era abia nouă dimineața, mai mult ca sigur că dragul de Tobias dormea dus. Se trezise mult prea devreme, dar o făcuse pentru bunica ei, ce îi cersuse să o ajute. După ce bunicul ei a murit, doamna Hunter se implicase în diferite asociații caritabile, pentru a-şi ocupa timpul. Iar ca activitate la una dintre aceste asociații chiar ea a propus să facă brioşe pe care să le împartă alături de gânduri bune copiilor şi oamenilor aflați în spital. Aşa că Ronie nu ieşise seara trecută şi se trezise la şase să facă brioşe alături de bunica ei.

— Cred că încă doarme, dar poți să urci la el în cameră. Poate reuşeşti să îl trezeşti, să nu mai urc eu.

Şatena aprobă printr-un gest al capului şi după ce o salută pe doamna Bruker intră în casă de parcă ar fi fost a ei. Avea gura uscată aşa că se opri mai întâi în bucătărie, de unde îşi luă un pahar cu apă şi-l goli imediat. Urcă scările de lemn, a căror culoare părea uşor aurie în lumina soarelui proaspă răsărit, cu o oarecare emoție ce-i gâdila degetele de la picioare. Nu mai intrase până acum în camera vecinului ei, iar geamul de la balcon nu dezvăluia prea multe. Tot ce ştia era că avea un briou aşezat în imediata apropiere a balconului. Ajunsă la etaj se găsi față în față cu o altă problemă în marele puzzle numit "Casa lui Tobias". Nu avea nici cea mai mică idee care dintre uşile de pe holul destul de mare aparținea camerei şatenului şi se văzu nevoită să le încerce precaut pe toate. Spre fericirea ei, după doar două încercări găsi uşa pe care o căuta şi intră fără zgomot.

Tobias dormea pe burtă asemeni unei pisici leneşe,  iar aşternutul alb făcea un puternic contrast cu pielea bronzată a tânărului. În această ipostază, cu muşchii relaxați, strângând perna sub cap aproape că părea inocent. Camera avea toți pereții albi imaculați, mai puțin cel pe care era patul, ce era negru. Mobila era neagră, din lemn masiv şi se limita la puține elemente, iar draperia de aceeaşi culoare făcea ca dormitorul să fie cufundat în obscuritate. Un întuneric dulce, fascinant, ce te îndemna la visare.