Pămpălăul

Capitolul 5

Capitolul 5

Mă uit când la cutia de culoare verde din mână mea când la Milan care zâmbește. Îmi dau ochii peste cap, apoi trag de fundiță și deschid cadoul în care văd un trandafir mare, roșu, absolut superb.

- Ce e ăsta? Întreb încurcată. 

- Un trandafir. Răspunde surâzând. 

- Văd! Dar ce vrea să însemne? Îl întreb suspicioasă. 

- Un cadou?! 

- Și ce să fac pentru el? Continui cu interogatoriul. 

- Doamne, Jo parcă ți-am dat o bombă. Spune ușor congestionat. 

- Te-aș îmbrățișa, însă știu că nu asta vrei de fapt. Murmur zâmbind drăcește. 

- Aaa...

- Vouă, bărbaților vă plac chestiile astea numai dacă duc la intrare. Declar amuzată. 

Îmi aruncă o căutătură încruntată, se scarpină dupa ceafă, vrea să zică ceva, dar tace, apoi:

- E vreo limbă de mult uitată cea pe care o vorbești? Nu înțeleg nimic. 

- Faci un cadou, apoi vrei să-ți dăruiesc... Imi cobor privirea spre zona pantalonilor săi abținându-mă să nu izbucnesc în râs. 

- Nu ești normală. Este o floare să ți-o pui în păr pentru tango. Mormăie deranjat. 

- Zău? De ce nu ai spus așa de la început? Încep să râd cu poftă. 

Își rotește ochii albaștri, se așază pe canapea, dă drumul la televizor pe programul mult iubit, national geografic wild și, Îmi face semn cu mâna să mă duc să mă îmbrac. Îmi pun mâinile în șold și bat cu piciorul gol pe podea. 

- Ce este, de ce mă privești așa? Chestionează nedumerit. 

- Mă gândeam cum să te omor și să nu fiu prinsă pentru faptă. Ripostez enervată. 

- E cam greu. Dacă eram prin Africa, erau lei și crocodili... Fir-ar am uitat să-ți povestesc despre grupul Kiri-Biri de lei. Masculii sunt foarte protectori cu femelele...

- Mi-ai căpiat capul cu animalele tale. Strig îndreptându-mă spre dormitor. 

- N-ai curaj! Rostește râzând. Fugi și îmbracă-te! Completează pe același ton. 

- Ba am! Lucrez la morgă, pămpălăule. Ridic vocea iritată. Apropo, frumos costumul de pe tine, însă cămașa... e fabuloasă. Adaug rânjind. 

Costumul este un albastru deschis, iar cămașa este roșie cu pătrățele albastre. Arată ca un imigrant alergat de câini. 

Îmbrac o rochie neagră lungă până la genunchi, îmi pun trandafirul în păr, încalț  o pereche de sandale culoarea verde, apoi ies din cameră. Unul lângă altul arătăm de parcă vrem să facem în ciudă marilor creatori de modă. Zic să le arătăm ăstora din Seattle ce înseamnă eleganța. 

- Sandalele alea sunt... urâte. Stă cu ochii benoclați pe ele. 

- Zău? Tu vorbești? Îl măsor din cap până în picioare și înapoi.

- Ăștia cred că sunt perfecți. Zâmbește și scoate de sub pernă pantofii roși pe care i-am văzut în vitirina magazinului. 

Vine spre mine privindu-mă într-un mod ce îmi face bătăile inimi să crească. Face un pas, apoi încă unul până ajunge periculos de aproape. Îmi mângâie obrazul, mă ia de mână și ca o posedată îl urmez până la divan.