Pămpălăul

Capitolul 14

Capitolul 14.

Ce? Cum adică nu poate să mă piardă încă o dată? Când m-a mai pierdut? Ce naiba se întâmplă?De o jumătate de ora suntem în apartamentul meu iar el tace. 

- Milan, te rog vorbește. Îi cer așezată turcește în fața lui.

- Știi, până să te cunosc nu credeam că sunt în stare să simt ceva atât de puternic pentru o persoană, însă în dimineața aia când m-ai făcut cu ou și cu oțet că te-am speriat, eram fascinat de glasul tau răgușit, de părul ciufulit prins într-un coc dezordonat cu un creion, încât am uitat unde mă aflam. Se uita fix in ochii mei zâmbind dulce. 

Surâd mângâindu-i obrazul.

- Noi ne-am întâlnit pe scara blocului acum sase luni si, nu mi-a fost teamă deloc de tine. Îl informez. 

- În urmă cu un an jumătate am avut un accident de mașină, până la spital am murit de două ori, deși medici au făcut tot ce era posibil pentru a evita decesul, într-un final am încetat din viață sau așa părea. După un timp, nu am habar cât, m-au dus la morgă și nu știu cum m-am trezit și în fața mea erai tu. Zice având lacrimi în ochi. 

Oh, Doamne! Sar în brațele lui plângând și tremurând. 

- De ce nu-mi aduc aminte asta? Îl întreb șoptit.

- M-am îndrăgostit pe loc de îngerul ce m-a readus la viață. A urmat o perioadă în care apăream unde erai tu și nu din greșeală. După care am aflat că locuim în același bloc. Știam că totul se întâmplă cu un scop. Nu a durat mult până ne-am îndrăgostit nebunește unul de celălalt, eu m-am pierdut în tine, mă pierd în ochii tăi în fiecare secundă. O lacrimă plină de mâhnire i se prelinge pe obraz. 

- De ce nu-mi aduc aminte asta? Îi cer răspuns pentru a doua oară.

- Pentru că nu-ți mai aduci aminte nimic din ce are legătură cu mine. Cu tristețe în glas mă lămurește. 

- De ce, Milan, de ce? Strig plângând. Te iubesc, știi da? Cum naiba să nu mai știu de tine, cum când simt că faci parte din sufletul meu? Pe același ton ridicat și în aceeași stare caut dezlegarea enigmei.

Se ridică, vine în fața mea, apoi mă strânge la pieptul său. 

- Un hoț te-a atacat la câteva străzi distanță de aici, te-a împins și ai căzut cu capul de bordură. Plânge tăcut mângâindu-mi părul. Ai stat patru zile în comă, iar când te-ai trezit știai tot, mai puțin...

- Mai puțin pe tine și tot ce însemna noi. Bocesc. Anevrismul, de acolo este, nu? 

- Da. Doctorii sperau să-ți amintești după ce au facut operația, însă... Îmi pun degetul pe buzele sale făcându-l să tacă. 

- Este a doua oară când îmi spui cele întâmplate, de asta ai zis că m-ai mai pierdut o dată? Dacă o să te uit iar? De fapt de ce uit de tine? Disperată caut lămuriri. Îmi pare așa rău! Iartă-mă, Milan! Rog clemență. 

- Linistește-te! Îmi dă un sărut pe creștetul capului. Medici au zis că emoțiile puternice îți provoacă un declin și te întorci în timp cu un an jumătate în urmă. Ultima dată când ți-am povestit ai ajuns la spital. Se îndepărtează. Iartă-mă, Jo, trebuia să fiu cu tine în seara în care ai fost atacată. Jelește luând loc pe canapea.

Nu face asta! E de ajuns cât ai suferit. O,  Doamne, nici nu pot să-mi dau seama câtă tristețe l-a înconjurat.

- Shh, murmur pășind spre el. Poate mintea mea este bolnavă, dar vezi, Milan, îi iau palma și o așez pe inima mea, ești aici înăuntru pentru totdeauna. Il sărut cu patimă.