Capitolul 25

7.5K 585 65
                                    


— Apă, apă! am cerut simțind că bucata de somon ce o mestecasem cu greu zeci de secunde îmi rămăsese în gât. Lauren se repezise spre mine speriată și apucase sticla de apă de pe mijlocul mesei după care turnase în paharul din fața mea.

— Bea încet, doamna Elis îmi vorbise ușor speriată, privindu-mă cu ochii mari. Am dat paharul peste cap la propriu și am stat țeapănă, simțindu-mă brusc ușurată.

— Să n-o lăsați nesupravegheată, Lauren îi șoptise Serenei și privirile celor două deveniseră parcă prea insistente. M-aș fi ridicat și aș fi urcat la etaj, dar soarta îmi râdea în față și realizăm că nu puteam face asta.

James nu mă scăpa nici el din ochi, iar domnul William încerca să facă o atmosferă cât mai plăcută. Iar Cameron... ei bine, stătea închis de dimineață până spre miezul nopții în birou, iar când ne vedeam, îmi aducea aminte de actele de divorț pe care ar fi trebuit să le semnez.

Spre marea lui dezamăgire, chiar nu aveam de gând să le semnez. Ceva din mine nu mă lăsa s-o fac, fie că era vorba de orgoliu sau de orice altceva simțeam pur și simplu că aș face o mare greșeală.

Zgomotul unei furculițe m-a readus înapoi în atmosfera tensionată a familiei Ambrose. Ochii pătrunzători ai lui James erau din nou pe mine și mai mult că niciodată începeam să mă simt incomod. Oare chiar era îngrijorat pentru mine?

— Lauren, poți să mă duci sus? am întrebat-o cu vocea stinsă, privind-o cu atenție. Înainte ca ea să îmi poată răspunde, James și-a tras scaunul și s-a ridicat de la masă. Ce face omul ăsta?

Nu știam de ce, dar inima mi-a stat în loc la propriu când l-am văzut cum s-a oprit în spatele scaunului meu. Parfumul puternic tipic lui James mi-a ajuns imediat în plămâni și un sentiment ciudat mi-a invadat stomacul.

— O duc eu pe Raluca sus, probabil Cameron e încă în birou! vocea lui mă făcuse să mă revolt în interiorul meu. Remarca prea repede că nu mă simțeam bine uneori și se oferea să mă izoleze de persoanele din jurul meu.

Am oftat greoi și mi-am lăsat capul pe spate, așteptând ca James să mă ridice din cărucior și să mă care ca un „prinț" până în dormitorul meu și al lui Cameron. Îmi era dor să-l am pe Cam pe capul meu, de când ieșisem din spital, brunetul îmi dăduse de înțeles că vrea să scape cât mai repede de mine și asta mă făcea să mă simt oribil.

— Tu n-ai treabă? Jasmine îți simte lipsa cu siguranță, am murmurat ușor fără ca cineva să ne audă. El, în schimb, a rânjit și a pufnit amuzat de parcă aș fi făcut o glumă proastă.

— Nu-ți place compania mea? m-a întrebat cu o voce joasă și după ce am stat puțin pe gânduri, am realizat că întrebarea lui era mult mai profundă decât credeam.

— Ba da, daaar... m-am lungit neștiind ce ar trebui să spun în continuare în așa fel încât să nu-l fac să se simtă prost. Nu crezi că pierzi cam mult timp cu mine?

— Nu mai pune întrebări prostești, îmi închisese gura, continuând să urce cu greu zecile de trepte care duceau la etaj.

— Du-mă în biroul lui Cameron, James! i-am cerut luându-l prin surprindere. M-a privit nesigur și oarecum resemnat după care a oftat și m-a dus spre ușa masivă din lemn maroniu.

A deschis-o cu un picior și a dat buzna peste Cameron care citea ceva de pe laptop. M-a așezat stângaci pe scaunul din fața lui Cameron și după ce au comunicat ceva din priviri, am rămas doar eu și brunetul în cameră. Față în față! Privindu-ne întocmai ca doi dușmani.

Simțeam că trebuie să țip la el ca să își revină, să urlu, să-i bag mințile în cap, însă pentru prima dată mă simțeam neputincioasă pentru că nu știam cum să manevrez situația. Și nici eu nu știam ce vreau să fac mai exact.

Familia AmbroseUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum