Familia Ambrose

Capitolul 41

— Raluca, deschide ușa la naiba! Cameron zbiera de partea cealaltă a ușii. Îmi luase vreo zece minute să îmi revin după mesajul anonim primit imediat după ce tatăl lui Cameron revenise în birou. Toată viața mea fusesem o fricoasă și de data asta intrasem într-un atac de panică din cauza asta. Nu îmi plăcea să intru în chestii dubioase și mafiote, mesajul acela se încadra în categoria asta și imediat îmi pierdusem calmul.

— Sunt bine, nu am voie să stau în baie cât vreau eu? am strigat înapoi, neavând de gând să îi deschid. Vocea nu îmi sunase prea bine, nu mă puteam concentra la nimic și deja începeam să tremur. Nu țineam la James și nu îmi păsa dacă primește bătaie sau nu, dar totuși, nu-l voiam mort.

— Nu suni de parcă ai fi bine, își coborâse vocea destul de tare semn că intrase la bănuieli. Raluca, îmi accentuase numele de parcă s-ar fi enervat. Nici nu știam de ce insista.

— Oh, te rog! Du-te la Eva și lasă-mă în pace! am strigat înapoi la el, căutând disperată prin telefon numărul de telefon al lui James. Imediat ce îl găsisem, îl apelasem în grabă. Încercasem o dată, de două ori, de trei ori până renunțasem. Era clar!

—Ralu... îmi rostise el enervat numele, însă nu apucase să-l spună până la sfârșit pentru că am deschis ușa cu gândul de a pleca cât mai urgent de acolo. Ce naiba faci, Raluca? îmi prinsese mâna dureros, oprindu-mă din mers.

— Nimic, devii prea obsedat! l-am dat deoparte, simțindu-mă ușor amețită. Surprizele pe care mi le oferea viața în ultimul timp își cam făceau efectul asupra mea.

— Arați rău, mai mult îmi șoptise decât să îmi vorbească. De ce se simțea de parcă i-ar fi păsat de mine când clar nu o făcea? Deja eram sătulă de joculețele lui de afemeiat.

— Mereu am arătat așa în ochii tăi, i-am dat replica, sustrăgându-mă din strânsoarea mâinii lui. Reușisem să scap și o luasem la fugă imediat pentru că știam că brunetul era în stare să intre și în apartamentul meu numai să-și pună în aplicare joculețele.

Trebuia să sun pe cineva, James nu răspundea la telefon semn că persoana care îmi trimisese mesajul avusese dreptate în privința lui, Alina nu avea de ce să se implice în așa ceva și pe altcineva nu avem prin preajmă. Pe Cameron nici nu aveam să îl implic în povestea asta. Și așa făcea parte din trecut acum, mi-ar fi scos ochii mai târziu pentru asta.

Căutasem un număr de taxi prin agendă, trebuia să ajung la fosta casă de vacanță pe care i-o vândusem lui James. Riscam destul de mult, dar nici nu puteam rămâne cu atâtea scenarii în minte.

Nu realizasem ce se întâmplase, dar în momentul în care mă pregăteam să ies din clădire, telefonul îmi zburase la propiu de la ureche. Cameron mi-l luase cu forța.

— Dă-mi telefonul, am țipat la el, încercând să-mi iau telefonul dintre degetele lui. Se juca, ascunzându-l în spatele lui sau ridicându-l la înălțime. Disperarea se citea în gesturile mele, încercam într-un mod frenetic să i-l iau, dacă citea mesajul urma să fie rău, foarte rău.

— De când ai primit ceva pe telefon, te-ai schimbat radical. Care-i problema? mă întrebase arogant, învârtindu-mi telefonul printre degete. Mi-am dus mâna la frunte de față cu el în timp ce idiotul continua să mă privească amuzat.

— Dă-mi-l, făcusem încă o încercare eșuată de a-i lua telefonul. Îl deblocase sub ochii mei în secunda următoare, iar după ce studiase istoricul apelurilor, se dusese direct la mesaje. Instinctul lui nu-l înșela niciodată. Cameron! îl rugasem disperată, întinzându-mi mâna pentru a mă salva. Își folosise mâna liberă pentru a mă ține departe de propriul telefon.