Familia Ambrose

Capitolul 35

— El ce caută aici, Alina? m-am oprit în mijlocul sufrageriei în momentul în care l-am observat pe James, ocupându-mi jumătate din canapea. Pusesem bagajele deoparte și privisem contrariată cum în mâinile celor doi se aflau căni cu ceai cald. Ce se întâmpla aici? De când se înțelegea bine Alina cu James? Și mai ales, de unde îl știa?

— Vrea să vorbească ceva cu tine, dar până atunci ia loc! se ridicase ea speriată, încercând să îmi verifice starea de spirit. Era mai mult decât evident că nu aveam de gând să vorbesc cu James.

— O rețin cinci minute, îi auzisem glasul extraordinar de ,,minunat" ca în clipele următoare să mă trezesc trasă de el spre etaj. Ce mai voia acum de la mine? Să mă aplaude pentru decizia luată?

Nu știam dacă Alina îi spusese ceva despre casa asta, dar cert era că tipul îmi nimerise din prima camera. Sfârșisem ,,sechestrată" la propiu între patru pereți cu un bărbat ce prezenta simptome de nebunie. Cauza tuturor problemelor mele, mai exact. Dacă avea să-și ceară scuze, atunci nu aveam să le accept nici dacă se punea în genunchi.

— Cum te simți? își îndreptase ochii vigilenți asupra mea, așteptând curios un răspuns. Nu puteam să prevăd scopul pentru care se afla aici, dar de data aceasta nu mă mai simțeam amenințată deloc. Poate din cauză că începeam să mă obișnuiesc cu felul lui de a fi.

— Cel mai bine, nu mai pot de bucurie! am pufnit într-un râs nervos, privindu-l la rândul meu în ochi. Mă așteptam la un mic semn care să denote cel puțin mulțumire, însă astăzi James părea a fi indescifrabil. O enigmă.

— Nu-i sfârșitul lumii, Raluca! Îl vei uita la un moment dat și te vei reîndrăgosti mai devreme sau mai târziu! rostise cuvintele rar și cu grijă în timp ce încercase să îmi cuprindă mâinile în ale lui. L-am respins fără să ezit. Se simțea și era greșit să îi dau impresia că am lăsat garda jos și că sunt gata să îl iert.

— Nu mai vorbi despre el, te rog. Și niciodată să nu te mai intereseze de mine, James. Nu am trecut peste tot ce mi-ai făcut și nici nu voi trece vreodată! Poți să pleci, te rog? i-am cerut exasperată în timp ce îmi masam fruntea ușor. Mă simțeam de parcă mi-ar fi explodat capul după tot ce se întâmplase în ultimele douăzeci și patru de ore. Iar James nu făcea altceva decât să mă facă să ajung la capătul puterilor.

— De ce îmi ceri să nu îmi mai pese de tine, Raluca? Știi că îmi e imposibil, contracarase ușor mai hotărât, reducând considerabil spațiul dintre noi.

— James, ai fost un om extraordinar, dar egoismul și obsesia te-au schimbat enorm de mult și...

— Și încerc din răsputeri să te privesc așa cum o face un prieten adevărat și nu un bărbat. Îmi e greu, dacă nu imposibil, dar încerc! convingerea din glasul lui aproape că reușise să schimbe ceva în interiorul meu. Aproape, căci realizasem cât de influențabilă eram. Dar tu nici nu mă asculți sau privești, te comporți de parcă nu aș exista, Raluca! îmi spusese toate acestea, ținându-mi capul forțat în așa fel încât să ne putem privi în ochi reciproc.

— Nici nu va mai fi nevoie să faci asta în câteva luni, James! am expirat greoi aerul înainte de a da glas planurilor pe care le aveam în minte. Șocul pe care îl văzusem pe chipul brunetului îi lovise ca un trăznet.

— Ce ai în minte, Raluca? Să nu te pună naiba să faci ceva pripit din cauza lui Cameron! ridicase tonul și deja simțeam cum neliniștea din interiorul lui creștea cu fiecare secundă. Exista un război clar între cei doi din moment ce își schimbau starea de spirit numai când auzeau unul de altul.

— Cameron, Cameron! Numai asta aud în ultimul timp. Dacă vreau să fac ceva, o fac pentru mine și pentru că vreau, nu pentru el sau pentru oricine altcineva! i-am vorbit deranjată, arătându-i clar că nu mai aveam chef să port o discuție cu el.