Chipul imperfecţiunii

5. Iluzii

Îmi simțeam capul greu. Ochii împăienjeniți mai că nu voiau să se deschidă. Era liniște în jurul meu, căci auzeam destul de bine, chiar dacă ochii nu mă serveau încă. Îmi simții mâinile și sub ele, un material fin care bănuiam că e un cearceaf. Când deschisei ochii, văzui un tavan alb.

Amintirile îmi reveniră cu viteza luminii. 

Accidentul. Spitalul. Atacul. Marcus.

Acest din urmă nume mă făcu să tresar și să scot un strigăt de groază.

Să te trezești așa fără să știi unde ești sau după cât timp era chiar o scenă din filmele de groază. Inima începu să-mi bată mai tare, când am realizat că nu era nimeni în camera unde mă aflam.

Nu părea o camera de spital, ci mai degrabă o locuință. Încercai să mă mișc, dar îmi văzui piciorul bandajat. 

O durere surdă  îmi pătrunse locul rănii. Puteam însă să mă mișc și asta era un motiv de bucurie, sau mai degrabă spus, un motiv de calmare. 

Eram deci capabilă să evadez acel mediu necunoscut. Camera în care mă aflam arăta destul de bine și mirosea a bărbat. Unde am aterizat?

Mișcându-mă domol mă îndreptam spre ușă. De la unica fereastră din cameră se răspândea o lumină palidă, de apus. Deschizând ușa și șchiopătând, am ajuns într-o încăpere ce semăna cu un hol.

 Toate erau aranjate, toate la locul lor; o ordine perfectă. Zâmbii fără să vreau la vederea acestei organizări, dându-mi seama că proprietarul era fără îndoială un perfecționist.

Un detaliu îmi atrase atenția. În cuier stătea agățat un mantou pe care îl mai văzusem undeva.

 Era haina lui Marcus. Mă liniştii. Era mai bine să fie Marcus decât orice alt bărbat. Simţeam o ciudată siguranţă în preajma lui, sentiment care-l puneam pe seama calmului de care dădea dovadă. 

Calmul lui mă speria câteodată. Era prea pasiv sau cel puţin asta văzusem eu.

-Ţi-ai revenit, în sfârşit! Strigă o voce din spatele meu.

M-am întors şi am şoptit încet:

-Da...

El zâmbea, şi pentru o clipă mă perdui în zâmbetul lui.

-Trebuia să fi fost şi eu acolo. Aş fi vrut să văd faţa ta speriată când te vei trezi într-un loc străin. Chicoti,  însă pe mine nu mă amuza.

-Ce glumă... Nu e deloc amuzant Marcus. Realizând că tocmai îi spusesem pe nume îmi dusei mâna la gură.

Mă aşteptam să râdă, să mă intimideze, dar se întoarse cu spatele.

-Ce s-a întâmplat ? Îl întreb văzând că se blocase şi rămăsese aşa, cu spatele la mine câteva minute în şir.

-Nimic. Fu replica primită brusc.

Intrarăm amândoi în camera în care mă trezisem. Tăcea. Se cufundase într-o tăcere de moarte,  parcă îşi amintise ceva, ceva de care nu voia să-şi aducă aminte. Ochii îi străluceau de câteva lacrimi care curgeau pe obrazul lui.

 Plângea? 

 Aş fi vrut să-l întreb, dar ştiam că nu îmi va răspunde sincer şi ar fi fost o dovadă de insensibilitate din partea mea. Nu-l văzusem niciodată un om care să fie sensibil, ci mai degrabă unul rece prin calmul de care dădea dovadă.