26. Redeschis

80 4 1
                                    

Preţ de câteva secunde, timpul s-a oprit în loc. Cel puţin pentru mine.

Căldura care se împrăştia cu repeziciune în mine, respiraţia sacadată a lui Marcus, apropierea dintre noi m-au lăsat aproape fără suflare.

Visam?

Era cumva doar imaginaţia mea fără astâmpăr?

Era chiar Marcus cel care iniţiase acel sărut imprevizibil, aproape instinctual, impulsiv?

Dar...

Ceva era greşit la mijloc. Ceva în adâncul sufletului mă chinuia.

Ştiam că el nu poate iubi pe nimeni decât pe Isa. Inima lui era îngropată alături de ea, nu putea auzi strigătele mele.

Dar dacă mă înşelam? Dacă ceea ce simţeam eu faţă de Marcus nu era decât un ataşament firesc izvorât din bunătatea pe care mi-o arătase?

Cu ambele mâini l-am împins pe Marcus, reuşind să mă îndepărtez de el, pentru un moment şi să respir.

-Marcus, nu...

Faţa lui era ascunsă în întregime de întunericul nopţii. Ce mult mi-aş fi dorit să-i citesc în ochi, să-i descifrez cuvintele înainte ca ele să-i alunece pe buze...

Ameţită de emoţiile care-mi loveau inima ca săgeţile, am înveput să plâng, încet, în liniştea nopţii.

Marcus nu se mai mişca, nici el nu ştia ce să zică. Poate că era si el la fel de rătăcit ca şi mine, poate nici inima lui nu ştia ce să facă.

Pentru câteva clipe am închis ochii lăsând o lacrimă să curgă nestăvilită pe obraz. Era singura mea alinare, însă nu-şi găsea locul în acele momente. Trebuia să-mi adun toată puterea rămasă prin colţurile sufletului şi să mă opresc din plâns.

-Marcus... Am început, vrând să par cât de cât stăpână pe mine. Nu ar trebui să facem asta... Nu e bine...

Vocea mă trăda mai mult decât mă aşteptasem. Degeaba eram hotărâtă să-i refuz gestul, dacă lacrimile ameninţau să-mi înnece glasul.

M-am ridicat de pe pat şi mi-am pipăit obrajii care ardeau. În cameră aerul se împuţinase cu siguranţă, căci era aşa de greu să respiri.

Simţeam că mă sufoc.

-Jasmine... Am auzit în sfârşit vocea lui Marcus.

Era aproape stinsă, transparentă ca ceaţa, ca o şoaptă îndepărtată.

Am crezut că mă va contrzice măcar în cel mai mic fel, că-mi întoarce cuvintele, că mă va chema mai aproape...

-Jasmine, uită ce s-a întâmplat în seara asta!

-Nu vreau să uit! Nu pot să uit, Marcus! I-am răspuns plină de un elan izvorât din adâncul inimii.

Dacă era cineva care avea dreptul să-şi nege sentimentele, eu eram aceea.

Marcus se întoarse spre mine dintr-o mişcare.

-Şi de ce aş vrea să uit, Marcus? Am adăugat, furioasă.

De ce nu-şi asuma responsabilitatea?

-M-am săturat să mint! Să mă mint pe mine însumi că totul e bine...

Începeam să mă înfurii de-a binelea, eram fustrată, umilită chiar. Aş fi vrut ca ploaia care-şi revărsa lacrimile peste oraş să strige ea nebunia mea, iar fulgerele să-mi mângâie obrazul cu lumina lor.

Chipul imperfecţiuniiWhere stories live. Discover now