38. Departe

72 4 3
                                    


Atunci a fost ultima oară când l-am văzut pe Marcus. A dispărut complet a doua zi, când m-am trezit acasă, înconjurată de lumina soarelui de amiază care pătrundea prin ferestre. Dar asta a fost acum câteva luni, nici măcar nu mai știu sigur câte...

Un scârțâit aspru mi-a trezit mintea adormită. Un individ a cărui identitatea mi-era ascunsă de o mască albă care-i dezvăluia doar ochii a pătrus în încăpere.

Camera, care-mi devenise casă de aproape de o săptămână sau mai multe, nu era nici luminată, nici întunecată; lumina se rezuma la o lampă așezată pe o noptieră, care arunca câteva umbre subtile.

O saltea aruncată la nimereală pe podeaua rece de ciment nelustruit, pereții proaspăt văruiți în alb, dar zgâriați pe la colțuri, alcătuiau peisajul cu care mă întâlneam în fiecare zi.

Eram închisă într-o cameră de spital, așa bănuisem eu, după câteva urlete ciudate care răzbeau până la mine, când omul acesta intra să îmi aducă farfuria cu mâncare.

 Ferestrele mici, la care nu ajungeam nici dacă mă ridicam pe vârfuri erau zăbrelite, întocmai ca ușa, iar singurul meu contact cu lumea din afară era momentul când îmi era servită masa.

Cel care o aducea părea un angajat al spitalului, paralizat însă de contactul cu pacienții care îi dădeau coșmaruri, se izola într-u totul fața de ei. 

Cum am ajuns aici, nu e greu de povestit.

La câteva zile de la operațiunea de la hotel, am primit o scrisoare de la Marcus în care îmi cerea să nu-l mai caut pentru că amândoi ne învârtim într-un joc periculos.

Scrisoarea m-a întristat mai mult decât aș fi avut curajul să admit în acel moment, însă nu am avut timp să mă adâncesc mai mult în durerea pricinuită de subita disparițiea lui Marcus, căci Julien a reapărut la ușa mea.

A jucat rolul, eu m-am prefăcut că nu-mi dau seama, iar faptul că eram prima pe lista reptilei era la un pas de a fi înfăptuit, însă nu s-a întâmplat. Nu puteam sta departe de el, nu puteam să-l evit, era ca și cum îmi semam condamnarea la moarte, dacă se descoprerea că planul Reptilei nu mi-e atât de necunoscut.

Abia după trei luni, când am pășit hotărâtă și înfricoșată în cabinetul lui Julien să închei odată pentru totdeauna sesiunile de terapie, care deși rare, deveniseră o povară, Julien și-a trimis oameni să mă răpească.

Câteodată mă întrebam ce-mi puteau face mai rău decât să-mi tragă un glonț în frunte. Tot ceea ce fusese rău mi-l făcusem deja; fusesem în iad, în rai pentru o clipă, însă acum totul era alb și rece, eram în purgatoriu.

-Muțumesc... Am bâlbâit către ușa care scârțâia. 

Obișnuisem să vorbesc cu ei, era singura cale de supraviețuire, singurul mod în care îmi puteam păstra calmul și abilitatea de a vorbi. Lumina surdă rămânea mereu aceiași, nu știam dacă e noapte sau zi, nu știam cât e ceasul, cum e vremea. 

Era ca și cum mă încuiasem în propria minte. 

Rătăcită, am început să nu mai simt nimic, nici bucurie, nici tristețe, nici disperare, nici durere. Mă gândeam câteodată la mama, la Cyrus, ce s-a întâmplat cu ei, dacă știu că am dispărut sau nu.

În cercul în care mă învârteam zi de zi, oră de oră, în așteptarea unui semn care să-mi alunge atemporalitatea din minte, se ivea câteodată Marcus.

Îmi era dor de el, puteam să uit în orice clipă toate momentele ostile, doar să apară la ușa încuiată și să mă scoată de acolo, să mă ia în brațe ca să uit de tot. Dar căldura lui rămânea doar o amintire.

Chipul imperfecţiuniiWhere stories live. Discover now