39. Foc și tren

83 4 3
                                    

Așteptam ca răcoarea să se transorme într-o amintire, iar un val de căldură să mă acopere protejându-mă. 

Pleopele mi-au fluturat de câteva ori ca să deschid ochii și să realizez că eram în același loc blestemat. Cât o să stau aici? 

Deși nu-mi simțeam nici picioarele, nici mâinile, panica refuza să se instaleze. Părea că dormisez de amiază undeva pe jos și că un vis tulburător mă deșteptase. 

Lacrimile nu-mi mai ajungeau, durerea din piept era din ce în ce mai apăsătoare și mai amenințătoare. 

Dacă aș fi putut muri atunci, poate totul ar fi fost mai ușor, dar nu-mi dădeam voie să mor; unde plecam și pe cine lăsam în urmă?

O ceață grea se apropia de ochii mei, era din ce în ce mai greu să văd conturul ușii, îmi era din ce în ce mai greu să respir. 

O să mor, se sfârșește totul. M-am lăsat îmbătată de gândurile sumbre și am renunțat la lupta pentru viață, care deși era fadă și fără culoare, încă ardea undeva în adâncul ființei.

Niciun muritor nu vrea să moară deși știe că o să moară.

Scârțâitul ușii îmi umplu cupa speranței, iar prin ceață am putut vedea trei oameni apropiindu-se de mine și scuturându-mă zdravăn. Umbrele lor albe și neclare trezeau în mine o speranță de salvare.

-E conștientă... Am auzit printre freamătele de glasuri.

-Cheamă-l pe Sextus să se ocupe de asta...

Aș fi închis ochii liniștită și mi-aș fi încredințat viața în mâinile lor, dacă un alt zgomot care venea mai de departe nu-mi atrăgea atenția.

-Ce-i? Glasurile au strigat la unison, după care s-au năpusit în cadrul ușii.

Au schimbat niște replici care nu au răzbătut până la mine și au început să se miște frenetic prin cameră, încurcați.

-Unde-i Julien? 

-Nu-i aici?

Replicile care au urmat s-au cufundat într-o tăcere misterioasă, până când unul din ei a strigat cu ecou.

-Pregătiți mașina!

Dacă aș fi putut să mă ridic cu propriile forțe de jos, aș fi fugit de acolo fără să mă uit înapoi.

Patru brațe mă ridicară însă și mă purtară pe holul înncețoșat de fum. Un fum gros însemna cel mai probabil un foc; un foc mare, un incendiu. Dar cine ar fi putut să dea foc la spital? 

Trecând prin holul aproape incendiat, o poartă mare care s-a deschis cu greu ne-a arătat calea prin întuneric. 

Abia atunci mi-am dat seama că era noapte, o noapte de vară, caldă însă umedă. 

-De-ar fi să plouă... Se pronunță cineva care abia ieșise la aer. 

-Cine dracu s-a pus să ne dea foc? Am auzit o altă voce mai apropiată.

-Unde-i mașina? Zise din nou cel dintâi. Dacă o pierdem, ne pierdem și viața.. 

Nu-mi explicam de ce începusem să văd mai bine odată ce am simțit aerul lovindu-mi nările. Ochii conturau mai clar umbrele albe în noapte, însă tot nu mă puteam mișca. 

După alte discuții și contraziceri, am urcat într-o dubă prăfuită pe dinăuntru și pe dinfară și care mirosea a cărbune. Interiorul, întocmai ca o cutie pătrată cu două lădițe așezate una în fața celeilalte, iar un geam cu gratii ne despărțea de șofer.

Chipul imperfecţiuniiWhere stories live. Discover now