Chipul imperfecţiunii

27. Sângele atârnă greu

Am tras din sertare câteva haine de schimb şi le-am aruncat într-o valiză, am luat tot ce îmi trebuia din faţa oglinzii, sfârşind cu un ghiozdan plin de cărţi pentru şcoală.

În tot acest timp, Marcus îmi veghease fiecare mişcare, căci nu şi-a putut dat definitiv seama dacă eram urmăriţi de cineva de afară sau nu.

L-am urmat precaut pe Marcus în sus pe scări. El mergea înaintea mea, cercetând cu pistolul ridicat, calea.

Era liniște pe scara blocului, ca în oricare noapte. Mă mirase faptul că focurile de armă trase la geamul meu n-au trezit pe nimeni și nici n-au creat vreo agitație între vecini.

Nu mă gândeam la nimic. Capul îmi era gol, iar zgomotul unei arme tulbura din când în când ecoul din mine. 

Acum nu-mi mai rămăsese niciun motiv care să-mi declanșeze vreo frică față de Marcus.

Dacă ar fi vrut să mă omoare, așa cum credeam, căci acesta era mereu sfârșitul imaginației mele, ar fi avut destule ocazii să o facă.

 Dar sunt în viață, iar el e lângă mine.

Marcus încercă să mă protejeze, să mă salveze. 

Odată ajunși la ușa lui, Marcus mă prinse de mână învăluind-o cu căldura mâinii lui.

Dădu să scoate cheile din buzunar, însă s-a chinuit pentru câteva secunde înainte să-și dea seama că nu poate s-o facă cu pistolul în mână.

-Poți să ții câteva clipe asta? M-a întrebat Marcus întorcându-se să-mi întindă arma.

Am luat obiectul negru și rece, care se dovedi a fi mai greu de cât îmi aduceam eu aminte. Acum că îl țineam în mână puteam să-l cercetez în libertate.

 Nici nu știam cum am putut să trag asupra unui om cu atâta ușurință în ziua aceea la spital sau când am fost urmăriți.

Cel mai probabil era instinctul de supraviețuire care ne controla acțiunile.

Era îndeajuns să te te temi pentru propria viață, ca toate celelalte frici să dispară. Viața își arăta triumful, merita orice risc, orice încercare.

*****

-Jasmine, nu-i așa că e greu? Zise tata, în timp ce cântărea într-o mână pistolul său pe care îl purta la brâu ori de câte ori pleca la muncă.

-Vreau și eu să-l ating! Nu poți să-ți spun dacă e greu sau nu dacă nu pun mâna pe el.

Tata ezită, însă nu putea rezista niciodată curiozității mele. Se apropie și îmi puse pistolul în mână rămânând cu ochii ațintiți la fiecare mișcare.

-Da, e greu... Am concluzionat după câteva minute de observație. O să fie și mai greu, dacă omoară pe cineva, nu-i așa? 

Tata se grăbi să-mi ia arma și s-o ascundă la spate, tocmai când am zărit-o pe mama venind cu pași grăbiți spre colțul grădinii.

-Sângele atârnă greu...Mai spuse tata, înainte ca mama să ajungă la noi. 

-Ți-am spus să nu mai lași copii să pună mâna pe arme! 

*****

Aveam doar 11 ani pe atunci. Nu eram prea mică ca să înțeleg sensul morții și al crimei, însă greutatea lor, trauma și rana care rămâne în urmă erau departe de preocuparea minții mele.