Chipul imperfecţiunii

34. Intrusul

Lănţişorul. Se pare că îl mai zărisem undeva, la gâtul cuiva care îmi trecuse prin faţă nu demult.

Femeia, mama copilului trebuie să fie!
Ea purta o rochie roşie şi lănţişorul aurit.

Am stat în cumpănă câteva clipe, gândindu-mă cum să comunic cifra, până când am auzit o vocea copilul exclamând : Mami. 

Îşi zărise mama undeva pe terasa iluminată de felinare colorate.
N-am avut alt răzag, căci copilul m-a prins de mână încercând să mă tragă după el. Din direcţia pe care o arăta copilul cu degetul, alegra spre noi o femeie îmbrăcată în roşu, întocmai cum o descrisese fiul.

 Întâlnirea celor doi a fost plină de afecţiune, însă femeia a aruncat cu silă o privire spre mine şi şi-a luat copilul de mână îndepărtându-se. 

Rămasă singură, am decis să mă retrag undeva în inima grădinii şi să privesc prin geamurile înalte, oamenii plimbându-se dintr-o parte în alta cu pahare de şampanie sau vin în mână. 

-Şase... Am şoptit doctorului Cassie, uitându-mă în jos la iarba tunsă. 

-Am văzut, Jasmine! Îmi răspunse doctorul, amintindu-mi de camera ascunsă în colier. 

-Am găsit elementul comun... E un lănţişor... Un lănţişor de aur... 

Doctorul Cassie nu-mi răspunse pe moment, iar tăcerea de la capătul firului îmi trezea în minte fel de fel de scenarii. 

-Doctore...

Nimic. S-o fi întâmplat ceva? Unde a putut pleca așa neanunțat în timpul misiunii?

-Jasmine... O altă voce îmi chema numele. Doctorul Cassie revine... 

-Marcus? Am vorbit din nou ca pentru mine. 

Nu ştiam că şi el e pe fir, dar faptul că era acolo și că îi auzeam glasul m-a liniştit pe moment. M-a liniştit în aşa fel încât uitasem că-mi risipisem gândurile gândindu-mă la el. 

Devenise atât de rigid, încât nu mai îndrăzneam nici să-l strig pe nume, fără ca vocea să-mi tremure, fără ca să mă tem de următoarea lui mişcare. Devenise atât de indispus la conversații, atât de gol...

-Domişoară...? Se auzi un al treilea glas, care-mi era necunoscut. 

Speriată de întreruperea pe care nu o zărisem la orizont, am ridicat capul din pământ spre un bărbat care îmi zâmbea larg. 

Zâmbetul ar fi putut fi prietenos, dacă ochii nu-i sclipeau atât de viclean, dacă braţul nu-i aterizase deja pe braţul meu, fără niciun fel de reținere.

Nu era înalt, însă costumul vişiniu îi dădea o siluetă formală şi impunătoare. Părul blond şi-l purta întocmai ca Julien, iar spâncene arcuite îi trădau interesul pentru mine. Părea un angajator cu bani, în faţa căruia tremură toţi angajaţii. 

Ridicându-şi cu încetineală mâna de pe brațul meu, mi-o întinse fără să-şi schimbe expresia feţei. 

-Mathilda... Spune-i că te cheamă Mathilda... Mă îndrumă vocea lui Marcus.  

-Mathilda... Am preluat cu fineţe noul meu nume, încercând să păstrez o anumită distanță între el și mine, o anume conduită pe care el nu se angaja deloc s-o respecte.

-Ignatus. S-a prezentat, strângându-mi mâna cu o putere bărbătescă. 

Era obişnuit cu diplomaţia de birou, se vedea în obiceiurile lui clandestine, în siguranţă pe care o afişa în faţa mea, una rigidă, dar menită să menţină relaţiile formale dintre oameni.