Chipul imperfecţiunii

44. Documente

Se făcuse seară. Prea seară, aproape noapte. Vedeam cu coada cohilui câțiva nori uriași și negri care se adunau deasupra noastră.

De când am făcut dezvăluirea că Varanus e tata și i-am povestit lui Marcus întrevederea noastră atunci când am ajuns, nimeni nu a mai rostit un cuvânt.

Se părea că tăcerea era ceva ce ne unea și ne despărțea în același timp, ceva care era mereu în preajma noastră, învăluindu-ne.

Cât de mult conta acum că tata era cel care avea cheia de la ușa noastră? Metaforic vorbind.

Deloc. Aproape deloc.

Nu-mi dădeam seama ce simt și nici ce ar trebui să simt.

În toți anii care au trecut de atunci, confuzia și dorul s-au plimbat dintr-o parte în alta și poate au dispărut. 

Un lucru însă era mai  clar ca apa de izvor: Tata nu mai era de partea noastră.

Ziua trecuse lent, dar sigur. Niciun zgomot care să atragă atenția, nicio alarmă neașteptată. Nimic.

Mi-am petrecut timpul uitându-mă pe pereți, trăgând cu ochiul către Marcus și spre fereastra de sus.

În capul meu încercau să se formeze conexiuni, să invadeze amintiri și scenarii care mai de care mai posibile.

Marcus a dormit, s-a trezit de câteva ori și apoi a adormit din nou, întocmai ca o pisică obosită. 

Era pentru prima dată când aveam curajul și ocazia să-l privesc fără să mă vadă și să-l privesc cu nesaț. Mă făcea să mă gândesc cum de îmi plăcea mie de el, să privesc înapoi, puțin, doar puțin înapoi...

Era să fie furtună, mi-am zis fixând cu ochii un punct de pe sticla geamului.

O atmosferă rece și înspăimântătoare, care nu-și arată fața, ci te cuprinde pe la sapte, ușor ca să nu-ți dai seama și s-o îmbrățișezi înainte ca să-ți arate fața.

Vreau să dorm, mi-am mai spus despăturind pătura și învelindu-mă cu ea. Speram ca sentimentul de pericol să dispară în căldura patului.

-Jasmine! 

Exact acum?

Am deschis enervată ochii. Nu voiam să dau nas în nas cu realitatea așa devreme.

Marcus se trezise.

-Nu te culca! Trebuie să acționăm chiar în seara asta... Stătu puțin pe gânduri, privind prin fereastră; singura care ne conecta cu lumea de afară.

-În seara asta? 

Panica și-a făcut loc printre bătăile inimii.

-Dar cum o să ieșim de aici? Ai înnebunit?

-Mai încet, mai încet... Spuse în timp ce mi-a acoperit gura cu palma lui uriașă.

Avertismentul m-a luat prin surprindere, căci iritată am sărit din pat și din câțiva pași am ajuns lângă patul lui.

-O să vezi tu cum o să ieșim. Îmi șopti. Acum îmbracă-te. Ceva negru ca să fim mai invizibili.

Mă uitam în ochii lui încercând să înțeleg ce vrea de la mine. În afară de îmbrăcatul cu ceva negru.

Mi-era într-adevăr frică. 

-Linișteș-te, e doar o cercetare...Nu fugim de tot...Mai avem lucruri de rezolvat aici..