15. Erou violent

160 6 0
                                    

Au trecut aproape două luni de când am aflat că am un ,,binefăcător".

Cei de la Urgenţe au constatat că rănile îmi fuseseră bine îngrijite şi că treaba lor se restrângea la schimbarea pansamentului.

-Nu e un profesionist, dar cunoaşte puţin din domeniu... Cam neîndemânatic... Chicotea doctoriţa în timp ce se uita insisitent la piciorul meu.

-Cine? Despre cine vorbiţi? Am întrebat-o, nedumerită.

Asistenta râse şi ea încet, în timp ce desfăcea o seringă sterilă şi ieşea din încăpere.

Domişoara doctor deveni dintr-o dată serioasă şi mă privi în faţă, căutându-mi ochii, chiar dacă eu încercam să-i evit privirea.

-Iubitul tău se pare să fi avut intenţii bune, dar nu trebuia să rişte aşa mult... Uite aici, partea asta unde a încercat să coase rana, e foarte posibil să se infecteze... 

Am tăcut, ruşinată. Nu aveam de gând să-i lămuresc că nu e cine cred ei, pentru că nici eu nu ştiam.

Decât să mă avânt făcând afirmaţii pe care nu le deţineam în întregime, mai bine îmi ţineam firea şi înduram emoţiile în linişte.

După două săptămâni, rănile se vindecaseră complet, însă rămâneau nişte cicatrici adânc scluptate în piele care îmi vor aduce aminte pe veci de momentul acela, de durerea pe care am simţit-o, de ploaie, de Marcus.

Nu mai îndrăzneam să mă gândesc la el, după cele ce se petrecuseră. Am lăsat în urmă oricare sentiment pentru el, mi-am întors inima de la gândul lui şi defapt, nici nu l-am mai întâlnit de atunci.

Vecinii spuneau că se mutase, însă eu nu-i credeam.

Îi simţeam prezenţa ori de câte ori mă aflam în casă şi eram deplin încredinţată că sufletul nu m-ar înşela niciodată.

Viaţa se învârtea acum în jurul meu.

Nicio urmă de panică, de frică, de îngrijorare; parcă se şterseseră toate din mintea mea şi le luase locul o tristeţe abia perceptibilă, o dezamăgire care nu-şi găsea rostul, o deznădejde ascunsă de ochii lumii.

Toate eram acolo, în sulfetul meu, încercând să mă cuprindă cu totul.

Lui Julien, nu-i spusesem nimic, că nici eu nu eram prea sigură de ce trebuia să-i mărturisesc şi nici nu mai aveam atâta încredere în el, ca să-i deschid camera sufletului pe care o ţineam tăinuită.

Văzând că aveam din ce în ce mai puţin de istorisit, mă gândeam că va încheia şedinţele care mă cam deranjau în ultimul timp.

Dar el nu dădea niciun semn că ar face asta; dimpotrivă părea că le prelungeşte intenţionat, câteodată îl suprindeam rânjind în timp ce-mi scria următoarea programare.

Le voi pune eu capăt, am hotărât, însă nu sosise încă momentul potrivit.

Se apropia cu paşi repezi vara, petrecerea de sfârşit şi examenele.

Învătasem destul de temenic în toţi aceşti ani ca să nu mă las copleşită de ultima sută de metri.

Speram însă nu mi se pună vreo stare nefastă în cale, care să mă trântească la pământ şi să nu mai fiu capabilă nici de a scrie câteva cuvinte. De câte ori mă gândeam la o asftel de întâmplare, strângeam pumnii şi îmi şopteam că totul va fi bine, chiar dacă nu o credeam.

Dominica plecase din ţară, aşa că eu îmi petreceam timpul sigură, plimbându-mă până se întuneca prin parcul luminat doar de felinarele aliniate pe marginea aleelor ori învăţam până la epuizare.

Chipul imperfecţiuniiDonde viven las historias. Descúbrelo ahora