Chipul imperfecţiunii

9. Ambuscadă de emoţii

Ochii aceia erau atât de vorbitori. Spuneau o poveste şi acea poveste fusese ceea ce mă atrase. Mă atrase atât de tare, încât mă punea acum în pericol.

 Femeia îndrepta arma spre fruntea mea, însă nu simţeam nici un fel de frică, ci privind-o mă înduioşa. Era un suflet chinuit, ca şi mine. Şi sufletul meu îl cunoştea pe al ei. 

Ea se uita atât de sălbatic la mine, însă nu mă speria.

Devenisem atât de neînfricată la vederea acestei mame triste, ţinându-şi odorul la piept, încât am făcut câţiva paşi spre ea. Observând gestul meu şi simţindu-se în pericol, femeia făcu o mişcare bruscă şi îmi lipi ţeava pistolului de frunte.

-Nu mişca! Ţipă. Am să vă omor pe toţi, dacă nu îmi daţi copilul!

Părea, în vorbă, mult mai încrezătoare decât aş fi crezut. Nu lăsa deloc să i se perceapă emoţia în voce.

Asistentele de pe margine îngheţaseră, panicate. Se mai afla acolo şi un agent de pază, care nu putea să făcă nicio mişcare, căci era foarte aproape de mamă şi l-ar fi văzut imediat.

 Se temeau de consecinţe, nici unul nu şi-ar fi permis să pună în pericol o viaţă, doar printr-o acţiune necugetată.

Simţeam pe frunte, cercul rece pe care îl lăsa ţeava armei. 

Începuse să mă înfricoşeze situaţia pentru că, totul amorţise; nu mişca nimeni, dar nici ea nu făcea nicio mişcare. Voia să fugă? De ce nu se îndepărtează? Am deschis gura şi cu sfială am încercat să rezolv situaţia de una singură.

Probabil eram nebună, în momentul acela.

-Bine... Am zis, încercând să readuc atmosfera cea calmă. Lasă pistolul... Şi hai să vorbim... Nu o să-ţi ia nimeni copilul... Bine?

Vorbeam precipitat, însă îmi adunasem tot curajul, curaj care pieri în următoarea clipă, când femeia mă izbi cu arma în frunte, făcându-mă să-mi pierd temporar echilibrul.

-Taci! O să plec de aici şi fără ajutorul tău! Am auzit răspunsul, rostit cu atâta nebunie şi groază, încât m-am înfiorat.

-Aruncă pistolul! Altfel o să mori şi tu împreună cu ea! Se auzi o voce din spatele femeii, o voce care o ameninţa, la fel cum mă ameninţa ea pe mine.

Chipul femeii păli o clipă, dar recăpătându-şi privirea sfidătoare, aruncă pistolul la picioarele mele. A strâns cu ambele braţe copilul, mai tare ca să nu poată să îl ia cineva.

-Ia arma, Jasmine! A strigat Marcus, căci el era, în timp ce continua să ţină situaţia sub control.

Am executat ordinul primit, perplexă, fără să mai gândesc. Introducând arma în buzunarul pijamalei, l-am auzit din nou pe Marcus dând ordine:

-Tu! Vino aici! Zise arătând spre agentul de pază care-şi scosese arma.

-Şi tu! Arătă el spre o asistentă mai în putere.

Cei doi se alăturară lui Marcus, dezorientaţi. Femeia nu spunea nimic, stătea cu privirea în pământ, strângând copilul la piept.

-Desparte-o de copil! Repede, pentru că nu avem mult timp!

La auzul acestui ordin barbar, mama ridică privirea şi se uită direct la mine. În ochiu ei, sălbăticia fusese înlocuită cu ura, chiar dacă între cele două nu era mare diferenţă. Am încercat să nu mă uit la ea, să o ignor, pentru că nu puteam suporta presiunea momentului.