Chipul imperfecţiunii

20. Praf de drum

-Nu puteţi chema ajutoare? L-am întrebat pe cel care încerca să ne ajute în speranţa că totul se va rezolva mai uşor.

-Domnişoară, mi se adresă omul care părea mai în vârstă decât crezusem, în pustietatea asta nu este semnal... Ar trebui să mergi câţiva kilometri pe jos, ca să dai de oameni.

În ce pustietate ajunsesem? Eu îmi aduceam bine aminte cum vorbisem la telefon cu cel care pretindea că ne ajută.

Mi-am adus aminte de asta şi deodată o vinovăţie gravă îmi invadă fiinţa.  Parcă ne urmărea ghinionul la orice pas... Şi era totul din cauza naivităţii mele incurabile. Cum puteam sa fiu atât de paranoică când venea vorba de cineva aşa inofensiv ca Marcus şi atât de naivă când încercam să fac ceva bun.

-Dar...

Omul tăcea, parcă gândindu-se şi el la o soluţie. Marcus, agăţat de umărul meu respira uşor, aproape imperceptibil. Tot ce îmi doream era să ieşim odată de acolo şi să dăm de urma Reptilei. Planuri complicate...

Era îndeajuns să mă gândesc la confortul apartamentului, ca să încep să mă stresez şi mai tare. De ce nu stătusem acasă? Poate Marcus era şi acum aşezat la el pe canapea în compania femeii care îmi ieşise înainte.

-Domnişoară, îl mai auzii încă odată, ieşi sau nu?  Eu am datorii de împlinit şi timpul zboară. Mă grăbesc...

Sacrificii, mereu trebuie să facem sacrificii, fie pentru realizările noastre, fie pentru bunăstarea altora. Nu putem să le avem pe toate, dar nici să-l las pe Marcus aici nu-mi plăcea.

Disperată, l-am ghidat pe Marcus spre uşă. Între peretele gros, aproape indestructibil şi uşa grea de metal nu erau decât câţiva centimetri. Cu toate că nu eram sigură, voiam să încerc să-l scot pe Marcus afară, primul şi apoi să ies eu.

-Domnule, m-am adresat neştiind cum altfel să-i spun, aveţi o maşină în apropiere? Prietenul meu e rănit, îl puteţi duce la un spital de prin zonă? A pierdut mult sânge... Nu prea ştiam cum să-i explic, dar speram că-şi va da seama ce vreau să spun.

Omul dădu din cap întinzând mâinile prin crăpătură să mă ajute să-l scot pe Marcus la lumină. Cu câteva mişcări mai bruşte am reuşit operaţiunea şi apoi am respirat uşurată că tot greul se sfârşise.

Văzându-mă singură înăuntru m-am pregătit să ies şi eu, însă ceva îmi opri mişcările tocmai când eram pe punctul de a evada.

O maşină se apropia. Câteva glasuri de bărbaţi. O împuşcărură tulbură praful drumului nepietruit.

Speriată, m-am ascuns într-un colţ, mult prea departe de ieşire, însă încă mai puteam întrezări ce se petrecea afară. Crezusem că scăpasem de toate, dar nu era chiar aşa.

M-am temut o clip pentru siguranţa lui Marcus, aş fi fugit către el, dar încremenisem de frică. Omul care ne ajutase fusese împuşcat mortal. Doi tipi pe care nu-i mai văzusem niciodată, îmbrăcaţi mult mai elegant decât se potrivea acelui peisaj barbar, îl luară pe Marcus de umeri, cărându-l ca pe un mort. Cu capul lăsat pe spate deschisese ochii şi se uita la mine, parcă voind să mă strige, dar nu puteau să spună nimic.

-Jasmine... Şopti înainte să dispară în umbră.

M-a înfiorat şi m-a înduioşat în acelaşi timp, acea privire plină de regret şi sentimente contradictorii. Era atât de greu de descifrat încât credeam
că, curând o să mă dau bătută cu siguranţă.