Asasinul de cristal

Capitolul 6

   

    

      Fortune aflase deja cam tot ce era de știut când Sandra își făcu intrarea la brațul lui Richard. Rochia albastru cerneală se potrivea perfect cu costumul negru al însoțitorului sau. O recunoscu imediat, era fata pe care o ajutase cu câteva zile în urmă; dar nu intră în vorbă cu ea, nu deocamdată cel puțin. 

 Fortune continuă discuția cu soția contelui Alimc:

 -Și ce ziceați de nepotul, țărâna-i fie ușoară, contelui Rance? 

  -A venit acum o săptămână după ce timp de câțiva ani a fost plecat în..Anglia, se zice; de parcă ar fi știut că bunicul îi va muri la câteva zile după venirea lui. 

 Asta mi-a pus semne de întrebare, dacă așa numitul nepot al contelui a venit cu câteva zile înainte..putea la fel de bine să fie și cel care a avut chef să-mi lase o cicatrice superbă. Mă voi interesa când ajung acasă, deocamdată voi mai pierde timpul pe aici. I-am zâmbit contesei și am schimbat subiectul: 

    -Și ce ziceați de  atelierul acela nou deschis? 

  -Oh, știam eu că te va interesa mai mult atelierul deschis de doamna Demi decât nepotul contelui. Am fost de curând cu soțul meu care zicea că atelierul doamnei este mult mai frumos decât cel al lui Disert și a avut dreptate, avea rochii din mătase pictată! O idee inedită întradevăr, și totuși...dacă aș ști că ai cumpăra și tu o rochie pictată manual atunci aș avea curajul să probez și eu una. 

   - Pictate manual, ziceați? Le întrerupse Sandra care auzise din greșeală discuția celor două.

Contesa o privi neîncrezătoare. 

   -Da, dar desigur, e o modă mult prea libertină pentru ca noi femeile moderne să ne coborâm la nivelul unor rochii pictate. 

   -Ba desigur că nu, mi se pare chiar o idee foarte bună și sigur îmi voi comanda și eu o rochie de acest fel. 

 Fortune o privi neîncrezătoare. Nu o recunoscuse, de asta era sigură. 

    -Atunci dacă nu vă deranjează, putem merge împreună să ne comandăm niște rochii. continuă ducesa. 

   -Ohh, desigur..când?

   -Mâine pe la ora prânzului?contribui Fortune. 

   Cele două femei răspunseră la unison:

    -Da!

    Plictisită și convinsă că alte bârfe nu va mai putea afla, Fortune se fofila și reuși să plece de la bal cu mult înainte ca acesta să se termine. 

   Sandra visă ziua în care fusese răpită ca mai apoi să fie salvată de acel tânăr arătos și cumsecade. Doar că de data aceasta în locul  tânărului se afla o femeie îmbrăcată într-o rochie de taftă. Era superbă, părul de catifea se unduia în vânt și corpul cu forme sculptate parcă, arăta mai bine decât fiica contelui Carlo. Femeia o privi acuzator ca mai apoi să ridice un deget spre ea, acuzator. 

      -Doar tu ești de vină! Doar tu! se auzi o șoaptă în vânt, de nicăieri și de peste tot. 

  Se trezi țipând. 

   Părul i se lipise de piele, rochia de noapte fiind îmbibată în transpirație. Își trecu o mână prin păr de parcă ar fi vrut să scape de coșmar. Își lipi tălpile de gresia dură și rece sprijinindu-se în mâini.   „Îți mulțumesc însă, că mi-ai salvat fiica.”

 Se întrebă ce o făcu să își aducă aminte ce spusese Richard atunci..și că tot veni vorba de Richard. Dormea oare? 

  Se hotărî să afle. Ieși pe hol   și se strecură în cămășuță până la camera lui. Deschise ușa foarte puțin ca să își poată strecura capul prin mica fantă. 

     Era întuneric beznă. 

     -Rich! Richard! îl strigă aceasta în beznă. 

 Se auzi un mormăit și foșnăit de așternuturi. 

       -Sandra! se auzi o voce înspăimântată. 

      -Sunt eu, sunt eu..

       -Așteaptă acolo. Să nu care cumva să aprinzi lumina! 

     -Aștept, aștept. 

  Se mai auzi un mic geamăt înfundat când probabil bărbatul se lovise de mobilier și după zgomotul produs de haine la contactul cu pielea. 

 Nu știa că Richard doarme gol. Dar nici nu și-ar fi dorit să afle vreodată. 

    Lumina se aprinse deodată. Instinctiv Sandra făcu un pas în spate. 

   -De ce ai venit până aici, îmbrăcată așa? o analiză din cap până în picioare. 

   -De ce ai zis atunci că sunt fiica ta? Ești doar un alt majordom care se învârtea în jurul mamei, ca mai apoi când ea a murit să te învârți în jurul meu. 

 Bărbatul oftă resemnat. 

     -A venit timpul să îți zic, nu? 

    -Să îmi zici ce? 

     -Așează-te oriunde vrei. 

 Se așeză lângă pat, sprijinită de saltea. 

     -Nici nu știu cum să încep..dar eu și mama ta am avut o relație. Ea mă iubea, eu o iubeam. Apoi a plecat ..ca mai târziu să vină cu un copil zicând că e al meu. Inițial nu am crezut-o dar..am calculat și aveai întradevăr vârsta potrivită ca să fii copilul meu. Am ținut secret acest lucru. Nu vroiam ca societatea să o încadreze pe mama ta la categoria „ușor”. 

     -Dar..

    -Aculta-mă și după poți să pui câte întrebări vrei. Te-a crescut drept fiica ei dându-se văduvă. Nu vroia ca lumea să creadă că avusese o aventură cu servitorul ca după să fii persecutată de societate. Din acest motiv a plecat imediat ce a aflat, și s-a căsătorit ..ca mai apoi, după un an să se întoarcă și să mă găsească tot aici. Din câte mi-a zis..atunci și-a dat seama că era timpul să îmi zică că micul suflet pe care îl avea era al meu. Tot atunci mi-am dat seama că va fi singura mea iubire, iar tu..singurul meu copil. 

     Îl privea stupefiată. 

     -Dar, dar...off, Doamne! De ce nu mi-ați zis de la început? Ar fi fost mult mai ușor! 

 Sandra era nehotărâtă, nu știa dacă să își urască noul tată sau să meargă să îl îmbrățișeze. 

   Întinse mâinile în față și se uită la palme pentru câteva secunde. Secunde infinite pentru Richard. 

    Apoi se ridică și făcu un pas spre ușă..

  Bărbatul își dădu seamă că pierduse lupta. Se uită la covor, durerea de pe chipul său văzându-se  clar. 

 Se întoarse cu spatele la ușa ce tocmai se închidea..

 Și simți mirosul de portocale al Sandrei. 

 Aceasta îl luase în brațe și îl ținea strâns de parcă nu ar fi vrut să îi mai dea drumu. 

 Până la urmă..era tatăl ei, nu