A căzut și-ultima frunză din copac și scoarța-i despicată
Nu m-am grăbit destul să scriu căci alergam după metrou
"Atenție,se-nchid..."Inimile...E toamnă parcă
Nimic nu se deschide, se-nchid într-un cavou.
Să urmeze stația? Dar nu mai cobor...
Timpul trece greu și m-aș acomoda
Privește o clipă de pe geam,oprește-te din zbor
Să-mi vezi ochii cum țipă,dar să nu-i poți ajuta.
Să m-opresc îmi ceri? Tardiv... Eu te-am rugat de-acum un timp
Și-ai ascultat? Ca de-obicei... schimbai peronul
La ce folos căci încă e același anotimp?
Și gara e aceeași, e neschimbat vagonul...
Se-aude-o voce frântă, ce nu este a ta
"Peron pe partea dreptă", căci în stânga-mi tu ești
Stație veșnică, ce n-o pot desființa
Mereu m-opresc acolo,dar tu nu te ivești...
Sunt doar șine ruginite, și-o bancă veche, frântă
Se sprijină-n speranță,dar și ea stă să cadă
De lipsa-mi de mine, de vântul meu înfrântă,
De neprezența ta ce-n scânduri îi aleargă.
O balustradă se-ndoaie după privirea-ți seacă
În rest pustiul domnește spre a-ta contingență
Și gândul și copacii-nspre pământ mi-i-apleacă
Și-n durerați cu toții,nu pun rezistență...
Îmi dizolv durerea,o amestec în eter
Imperceptibil fiindu-mi, fără de opinie
Fără de carismă,dragoste ori caracter,
Și-următoarea stație-i capăt de linie.
आप पढ़ रहे हैं
Înc-o carte tot degeaba
कविता| I might be the poet But you'll always be the words. |
