47. Înapoi la prima iubire

225 13 17
                                    

      - Pericolul a trecut și îl vom muta în câteva ore de la secția de terapie intensivă. A avut noroc, nu a fost străpuns cu forța necesară și nu i-a fost atins nici un organ vital, ne spuse doctorul, privindu-ne cumva dojenitor.

      - Mulțumim, îi răspunse Michael.

      După ce doctorul și asistenta au părăsit salonul, s-a lăsat o liniște apăsătoare între noi. Îl vedeam pe Shane prin geam. Dormea și părea atât de liniștit. Michael se foia acum lângă mine și știam că va pleca dacă nu încep o discuție cu el. Nu-i stătea în fire să vorbească despre viața sa personală, dar acum eram mult prea curioasă ca să stau deoparte.

      Cu Amalia nu mai vorbisem de ceva timp. Știam că ea și Michael locuiau acum împreună, în apartamentul lui și bănuiam că relația lor era tot mai strânsă, fiindcă ea era îndrăgostită nebunește de el. Relația noastră se cam răcise după ce m-am căsătorit cu Derek, iar o dată ce am început să-l spionez și să petrec mai mult timp la Agenție, ca și Michael, abia mai vorbeam. Tipa era verișoara mea, iar eu nu o cunoșteam aproape deloc. 

       Nu mi-i mai aminteam pe părinții ei deoarece nu au avut o relație atât de bună cu ai mei. Munca alor mei îndepărta oamenii, iar ei preferau să știe că toți sunt în siguranță, decât să riște să-i implice și pe alții.

        - Te ascult, am început eu, fără menajamente.

       Michael își drese vocea, dar nu mă privi în ochi.

        - Am trecut pe acasă, atunci când ai plecat tu să-ți iei lucrurile... Nu mai era nimic de-al ei, de parcă nu a locuit niciodată acolo. Nu a lăsat nici un bilet... pur și simplu, a dispărut din viața mea.

        - Așa cum a venit, am șoptit eu, iar el a tresărit surprins.

        Nu cred că știa povestea, cum Amalia apăruse la ușa mea și-mi spusese că suntem rude și avea nevoie de un loc în care să stea, după atâția ani în care nu mai știam nimic de ea.

       - S-a întâmplat ceva între voi?

       - Nu, zise el sec. Relația noastră mergea... bine. Dar ea, ei bine, știi cum e. Mereu avea câte ceva de ascuns. N-am putut să o înțeleg niciodată pe deplin.

        - Cum adică, avea ceva de ascuns?

       El mă privi de parcă nu știa despre ce vorbesc.

       - Tu nu știi? Stai! Ce știi defapt despre ea?

       - Cred că glumești, am zis eu amuzată. Ce ar trebui să știu? Îmi amintesc vag de ea, suntem rude, până la urmă... a fost ok, cât timp a locuit cu mine. Dar...

       - Dar? Insistă el. Dar mai mult nu știi, nu-i așa?

       - Nu m-a interesat ce a făcut înainte, ok?! M-am răstit eu. Toți am făcut anumite lucruri și am trecut prin multe. Nu am întrebat-o ce a făcut, pentru că e viața ei și atâta timp cât totul era bine...

       - Doamne, Serena...oftă el.

    M-am încruntat, pregătindu-mă să-l înfrunt și să-i iau apărarea Amaliei.

      - A zis că a fugit de acasă. Probabil a avut probleme cu ai ei. E majoră oricum. Ei nu au căutat-o niciodată.

       - Să o caute? Râse el amar. Serena, Amalia nu a mai dat pe acasă de ani buni. Da, s-a certat rău cu părinții ei, dar asta a fost acum trei ani, poate chiar mai mult. E fugară de când era adolescentă. Niciodată nu am știut ce face cu adevărat, cu ce se ocupă, cu cine își petrece timpul... Nici nu ai idee cât de șocat am fost atunci când am văzut-o la Agenție!

The criminalUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum