Whitney, dragostea mea

Capitolul XXXVIII

Contele de Langford era un bărbat înalt şi fragil care avea cu puţin peste optzeci de ani, văr cu tatăl lui Clayton. Stătea în pragul uşii încăperii în care se servea masa, cu mâna stângă sprijinindu-se pe clanţă şi cu dreapta pe un baston de abanos.

- Claymore, zise el când Clayton ieşi din încăpere cu Whitney la braţ, aş putea schimba o vorbă cu dumneata? şi o privi umil pe Whitney. Ştiu că soţul dumitale a sosit abia azi noapte, însă dacă te-ai putea lipsi pentru scurt timp de el, e vorba de o chestiune destul de urgentă.

- Desigur, răspunse Whitney zâmbindu-i cu drag bătrânului. Vreau să-i găsesc pe Stephen şi prietenii lui, adăugă ea, plecând să-l caute în grădină.

Langford îşi desprinse mâna stângă de pe clanţă şi o puse pe braţul lui Clayton, să se sprijine.

- Soţia dumitale nu e doar frumoasă, ci şi foarte amabilă. Ieri a petrecut câteva ore in compania mea, ascultându-mi trăncănelile despre studiile mele asupra filozofilor antici, şi, adaugă făcându-i scurt cu ochiul, şi nu doar atât, dar s-a prefăcut într-un fel admirabil că era fascinată de subiect si de mine. M-a făcut să mă simt cu douăzeci de ani mai tânăr!

- Soţia mea are uneori acelaşi efect şi asupra mea, glumi Clayton îndrumându-l încet pe bătrânul conte spre singura încăpere de pe etajul principal care era convins că nu avea să fie ocupată.

- Dacă ai fi cu douăzeci de ani mai tânăr, încă ai fi un băieţandru neştiutor.

- Exact la asta m-am şi referit, zise Clayton bine intenţionat.

După ce contele se aşeză comod în mica anticameră în care Clayton se întâlnise mai devreme cu mama sa, Clayton se aşeză în faţa sa. Când contele păru să nu ştie de unde să înceapă, Clayton fu mândru să-i dea o mână de ajutor.

- Spuneaţi că e o chestiune urgentă? Langford îl privi mâhnit.

- La vârsta mea, Claymore, totul este urgent. Eternitatea ar putea începe de mâine, adăugă el, apoi îl scuti pe Clayton de obligaţia de a-i da false asigurări cum că mai avea încă mulţi ani de trăit şi trecu direct la subiectul pe care voia să-l discute cu el.

- Aş vrea să-ţi vorbesc despre fratele tău.

Clayton îşi ascunse surprinderea şi dădu din cap să înceapă.

- Te-am considerat întotdeauna capul familiei şi cu toţii ştim că ai fler pentru investiţiile financiare solide, investiţii care ţi-au înmulţit de nenumărate ori averea.

Făcu o pauză, însă Clayton ridică doar din sprâncene, nici confirmând, nici negând.

- Ştiu deja că informaţiile mele în această privinţă sunt corecte, zise contele, cu regret in priviri pentru subiectul vulgar pe care era obligat să-l deschidă şi zise cu câtă delicateţe putu: înţelesesem că şi moştenirea lui Stephen era în mâinile tale capabile, aşa că am presupus, în mod evident, că, asemenea mie, Stephen nu se pricepea la bani. Aşa este?

Dacă contele nu i-ar fi fost rudă şi în plus nu era foarte bătrân şi fragil, Clayton ar fi pus pe loc şi pentru totdeauna capăt acelei discuţii ofensatoare.

- Nu, nu este aşa, răspunse el destul de sec.

Contele detecta dojana din vocea sa. Însă insistă:

- E adevărat că, în ultimul an, Stephen a făcut o serie de investiţii care la suprafaţă păreau riscante şi extravagante, însă în cele din urmă au avut un profit spectaculos? Am auzit frânturi de bârfe la clubul meu care m-au făcut să cred că ar fi adevărat, însă am nevoie să o aud de la dumneata. Mi-ai putea spune dacă este adevărat sau e doar un zvon?