Whitney, dragostea mea

Capitolul XXX

Whitney se trezi dintr-un somn adânc, presărat cu vise neterminate, şi se întoarse pe partea cealaltă, nevrând să le alunge. Deschise ochii, recunoscând în acelaşi timp locul în care se afla şi pe Mary, servitoarea roşcată care o ajutase data trecuta când fusese acolo.

- Stăpânul se tot plimbă de vreo oră pe jos, cu ochii pe scări, o anunţă veselă Mary de la capul patului, cu accentul ei irlandez. Mi-a spus să vă spun că azi e neobişnuit de cald şi vă roagă să vă echipaţi pentru călărit.

- Bărbatul ăsta se crede regele Angliei! mormăi Clarissa, dând buzna în încăpere cu boneta strâmbă pe cap. Hotărăşte că vrea să se însoare cu fetiţa mea şi suntem expediate acasă din Franţa. Vrea să meargă la bal şi noi ne trambalăm la Londra. În dimineaţa asta, vrea să călărească şi m-a scos din pat în zori şi m-a adus aici cu restul bagajelor tale. În zori! exclamă ea enervată, trăgând la o parte pătura de la Whitney. La ora la care oamenii cu cap nici nu circulă pe drumuri!

Whitney râse, dându-se jos din pat.

- Of, Clarissa, te iubesc! Se îmbăie repede şi îmbrăcă echipamentul arămiu de călărie pe care i-l adusese Clarissa în acea dimineaţă, cu restul cuferelor. Dornică să-l vadă pe Clayton, să se asigure că nu regreta că o lăsase să câştige aseară, îşi pieptănă pe spate părul lung şi-l prinse in coadă cu o fundă, apoi ieşi repede din cameră.

Traversă balconul larg, apoi se opri. Clayton o aştepta la capul scărilor, cu soarele iernii luminându-i părul negru, prin plafonul de sticlă aflat la trei etaje deasupra, îmbrăcat într-o cămaşă ţărănească din piele de căprioară, cu un decolteu în V şi strânsă pe corp şi pantaloni cafenii de călărie, arăta atât de masculin, asemenea unui zeu înalt, cu umerii laţi, încât Whitney îşi simţi pulsul acceferându-i-se nebuneşte.

Clayton o privi venind spre el, coborând scara şerpuită. Circumspect, îi studie chipul frumos, căutând semne că regreta capitularea ei de aseară sau că-l dispreţuia fiindcă-i îngreunase misiunea. Apoi ea se opri pe ultima treaptă, zâmbind timid şi urmărindu-i privirea întrebătoare.

- E cât se poate de jenant, zise ea încet, să ştiu că toată lumea va spune că mirele e mult mai frumos decât mireasa.

Clayton nu se putu abţine. O prinse în braţe, aproape strivind-o la pieptul lui, îngropându-şi faţa în mirosul proaspăt al părului ei.

- Dumnezeule! şopti el. Cum o să fiu în stare să aştept opt săptămâni până să fii a mea?

Îi simţi corpul împietrindu-se pentru o clipă în îmbrăţişarea lui. Nu asta voise, însă-şi dădu seama că Whitney împietrise de teama gândului de-a face dragoste cu el. Zâmbi prin părul ei. Avea la dispoziţie opt săptămâni să o îmbrăţişeze şi să o dezmierde. Opt săptămâni până când dorinţa lui îşi putea urma cursul natural spre a se împlini şi, în tot acest timp, şi ea avea să ajungă să-l dorească şi să-şi dea seama că nu avea să-i facă vreun rău. în noaptea nunţii, chiar dacă actul în sine o speria, va avea suficientă încredere în el cât să îl lase să facă dragoste cu ea. Atunci îi va arăta cum trebuia să fie, de fapt, cum era scris să fie. O va face să-l dorească nebuneşte, până va ajunge să se agate de el, să tremure dulce sub el, tânjind să fie luată.

- Vrei să vezi moşia? o întrebă el imediat ce terminară micul dejun.

- Foarte tare, zise Whitney veselă.

Era una dintre acele zile albastre, luminoase de iarnă, în care soarele încălzea tot ce întâlnea în cale. Se plimbară împreună prin grădini elegante, întinse, cu răsaduri de flori aranjate în modele geometrice cu marginile exacte şi perfect tunse.