Whitney, dragostea mea

Capitolul I

ANGLIA 1816

În timp ce trăsura elegantă se hurducăia pe drumul de ţară, Lady Anne Gilbert îşi lipi obrazul de umărul soţului ei şi oftă adânc.

- Mai e o oră până ajungem si deja sunt tensionată. Mă tot întreb cum o fi Whitney acum, că a crescut. După aceea tăcu si privi absentă pe fereastra trăsurii, la câmpurile pline de plante precum degeţelul-roşu şi pintenul-cocoşului, încercând să şi-o închipuie pe nepoata pe care nu o mai văzuse de aproape 11 ani.

- Trebuie să fie drăguţă, ca mama ei. Şi trebuie să aibă zâmbetul, bunătatea şi dulceaţa mamei ei...

Lord Edward Gilbert îşi privi sceptic soţia.

- Blândeţea ei? repetă el neîncrezător. Nu asta a scris tatăl ei în scrisoare.

Ca diplomat ataşat la Consulatul Britanic de la Paris, Lord Gilbert era un maestru al aluziilor şi intrigilor. Dar în viaţa personală, prefera adevărul gol-goluţ.

- Dă-mi voie să-ţi împrospătez memoria, spuse el scoţând din buzunar scrisoarea de ia tatăl lui Whitney.

Îsi puse ochelarii pe nas şi. ignorând grimasa soţiei sale, începu să citească:

„Manierele lui Whitney sunt şocante, iar purtarea ei e reprobabilă. Este o fată băieţoasă, încăpăţânată, care îi aduce la disperare pe toţi cei pe care îi cunoaşte şi e o ruşine pentru mine. Vă implor să o luaţi înapoi la Paris cu voi, în speranţa că veţi avea mai mult succes cu ea decât mine".

Edward râse uşor.

- Arată-mi unde scrie că e „blândă". Soţia sa îi aruncă o privire arţăgoasă. Martin Stone e un bărbat rece şi lipsit de sentimente, care n-ar recunoaşte blândeţea şi bunătatea nici dacă Whitney ar fi numai aşa. Gândeşte-te numai cum a strigat la ea şi a trimis-o in camera ei imediat după înmormântarea surorii mele.

Edward recunoscu aerul de răzvrătire al soţiei sale şi o luă pe după umeri împăciuitor.

- Nu-l agreez mai mult decât tine, dar trebuie să recunoşti că faptul că şi-a îngropat soţia înainte de vreme şi că fiica sa l-a acuzat în faţa a 50 de oameni că i-a închis mama într-o cutie ca să nu mai poată ieşi, e cam tulburător.

- Dar Whitney nu avea nici cinci ani! protestă Anne cu înflăcărare.

- De acord. Dar Martin era îndurerat. În plus, din câte îmi amintesc, nu pentru asta a fost trimisă în camera ei. Ci pentru ca, mai târziu, când toata lumea era în salon, ea a bătut din picior şi a ameninţat că ne reclamă pe toţi lui Dumnezeu dacă nu-i eliberam mama imediat.

Anne zâmbi.

- Ce fire avea! O clipă am avut impresia că pistruii aveau să-i sară de pe nas. Recunoaşte că a fost minunată. Şi tu ai fost de aceeaşi părere.

- Ei bine, da. recunoscu Edward timid. Aşa mi s-a părut.

În timp ce trăsura soţilor Gilbert înainta spre moşia Stone, un mic grup de tineri aştepta pe peluza dinspre sud, privind nerăbdători spre grajduri, cam la o sută de metri distanţă. O blondă scundă îşi netezi volanaşele fustei roz şi oftă într-un fel care îi scoase în evidenţa o gropiţa foarte atrăgătoare.

- Ce crezi că are de gând Whitney? îl întrebă ea pe tânărul chipeş şi blond de alături.

Privind în ochii albaştri ai lui Elizabeth Ashton, Paul Sevarin schiţă un zâmbet care i-ar fi înmuiat picioarele lui Whitney în caz că i-ar fi fost adresat ei.

- Ai răbdare, Elizabeth, spuse el.

- Sunt sigură că nici unul dintre noi n-are nici cea mai vagă idee cu privire la ce are de gând, Elizabeth, spuse Margaret Merryton cu asprime. Dar poţi fi sigura că va fi ceva prostesc şi şocant.