Whitney, dragostea mea

Capitolul XIV

Whitney îşi aranja părul şi se uita cu un ochi critic rochia verde cu volane albe la gât si la mâneci, apoi îşi aranjă funda verde care-i ţinea părul strâns la ceafă. Noaptea nedormită lăsase nişte urme în jurul ochilor, dar altfel arăta tânără, chiar copilă. Nu părea deloc genul care să întindă o cursă unui bărbat, pentru a-l face să-i ceară mâna, se gândi Whitney îndepărtându-se de oglindă. Voia ca el s-o facă acum! Azi!

În minte, repetă strategia, în timp ce se îndrepta spre salon, unde Paul o aştepta deja. Avea să-l facă să creadă că ea se va întoarce la Paris cu mătuşa Anne, atunci când unchiul Edward va veni să le ia. Dacă asta nu-l făcea pe Paul să-i ceara mână, atunci nimic nu avea să-l facă.

În uşa salonului, ea avu un moment de ezitare. Paul arata aşa de frumos, încât îi venea să renunţe la toate regulile şi să-l ceară ea pe el de bărbat. Dar se abţinu şi spuse vesel:

- E o după-amiază minunată. Facem o plimbare în grădină?

În momentul în care se aflară în intimitatea grădinii de trandafiri, Paul o luă în braţe si o sărută.

- Încerc să recuperez toţi anii în care te-am neglijat, o tachina el.

Era exact genul de introducere de care avea nevoie. Se trase înapoi, zâmbi vesel şi spuse:

- Va trebui să te grăbeşti atunci, pentru că ai mulţi ani de recuperat şi mai ai doar câteva săptămâni la dispoziţie.

- Cum adică mai am numai câteva săptămâni la dispoziţie?

- Înainte de a pleca înapoi în Franţa cu unchiul şi mătuşa mea, spuse Whitney, aproape răsuflând uşurată când chipul lui se întunecă.

- Înainte de a te întoarce în Franţa? Credeam că ai venit pentru a rămâne aici.

- Şi acolo am o casă, Paul. Şi, din multe puncte de vedere, aia mi-e mai aproape decât asta.

El părea foarte supărat şi Whitney se simţi vinovată, cu toate astea tot ce trebuia să facă el pentru a o împiedica să plece, era s-o ceară de nevastă. Şi el ştia asta.

- Dar tatăl tău e aici, eu sunt aici. Toate astea nu înseamnă nimic? argumentă el.

- Ba sigur că înseamnă, spuse ea, privind în altă parte, pentru ca el să nu vadă cât de mult însemna. Ea se întreba de ce oare el nu putea pur şi simplu s-o ceară de nevastă. Întorcându-I spatele, ea se prefăcu că admiră un trandafir.

- Nu poţi pleca, spuse el cu o voce sugrumată. Cred că m-am îndrăgostit de tine.

Lui Whitney îi stătu inima, apoi începu să-i bată cu putere. Ea ar fi vrut să sară în braţele lui, dar era prea devreme. Declaraţia lui era plăcută, dar neconcludentă. Ea se îndreptă spre o alee şi se uită înapoi spre el, zâmbindu-i.

- Sper să-mi scrii şi să-mi spui când te vei hotărî dacă e aşa sau nu.

- Nu, nu! Paul râse şi o prinse de mână. Domnişoară Stone, mă iubeşti sau nu mă iubeşti?

- Cred că da, spuse ea râzând.

În loc să continue discuţia pe tema, aşa cum se aştepta ea, Paul îi dădu drumul, iar expresia lui deveni rece.

- Am nişte treburi de tăcut dupa amiază, spuse el. Avea să plece, îşi dădu ea seama cu disperare. Avea senzaţia oribila că el înţelesese ce punea ea la cale, că ştia că ea încerca să-lmmanipuleze, să-l forţeze.

Merseră în faţa casei, unde aştepta noua lui trăsură. Paul mai stătu atât încât să-i sărute formal mâna, apoi se întoarse şi plecă. Mai avea un pas până la trăsură când se întoarse şi puse: