Whitney, dragostea mea

Capitolul II

Vestea că fiica lui Martin Stone era expediată în Franţa se râspândi în zonă ca un foc printre tufişuri uscate. Într-o zonă de provincie unde oamenii erau de obicei distanţi şi rezervaţi, Whitney Stone le oferea din nou tuturor un subiect de senzaţie. Pe străduţele pietruite ale satului şi în case de bogaţi sau săraci, femei de toate vârstele se strângeau pentru a savura acea ultimă bârfâ. Cu extrem de mare plăcere şi pentru mult timp, discutau despre toate isprăvile din viaţa scandaloasă a lui Whitney, începând cu broasca râioasă căreia îi dăduse drumul în biserică într-o duminică, la numai opt ani, până la vara trecută, când căzuse din pom în timp ce îl spiona pe Paul Sevarin, care stătea dedesubt cu o tânără. Abia când îşi amintiră acele lucruri îşi dădură seama de ce Martin Stone o trimitea, în sfârşit, în Franţa.

În general, considerau că acea copilă neruşinată probabil că îşi scosese bietul tată din minţi când apăruse în pantaloni bărbăteşti. Deoarece avea atâtea alte defecte, nu prea ştiau exact ce îl făcuse pe tatăl ei să facă un gest atât de radical, dar cu un lucru erau toţi de acord şi anume faptul că Paul Sevarin avea să răsufle uşurat că scăpa de ea.

În următoarele trei zile, vecinii lui Martin Stone veniră în vizită încontinuu, pentru a-i vedea pe Lordul şi Lady Gilbert şi pentru a-şi lua rămas-bun de la Whitney. In seara dinaintea plecării în Franţa, Anne Gilbert era în salon, suportând vizita a trei doamne cu fiicele lor. Zâmbetul ei era mai degrabă formal decât prietenos când le asculta cu o plictiseală prost mascată pe acele femei care se voiau bine intenţionate şi, totuşi, îi povesteau cu o încăntare morbidă numeroasele isprăvi ale lui Whitney.

Prefăcându-se îngrijorate, îi dădură de înţeles că erau de părere că Whitney avea să se facă de râs la Paris, să o înnebunească pe Anne şi, foarte probabil, să distrugă cariera diplomatică a lui Edward.

Ea se ridică atunci când ele se pregătiră să plece, în sfârşit, şi le făcu cu mâna scurt în semn de la revedere, după care se trânti într-un fotoliu, cu ochii strălucind de furie. Criticându-şi mereu fiica în faţa altora, Martin Stone făcuse din ea un subiect de batjocură pentru săteni. Tot ce trebuia să facă Anne era să o ia pe Whitney din mijlocul acelor vecini cu minţi înguste şi răuvoitori şi să o lase să înflorească la Paris, unde societatea nu era atât de sufocantă.

În uşa salonului, majordomul îşi drese glasul.

- Domnul Sevarin este aici, doamnă.

- Pofteşte-l înăuntru, te rog, spuse Anne, ascunzându-şi cu grijă plăcerea că obiectul pasiunii copilăreşti a lui Whitney venise să-şi ia rămas-bun de la ea.

Încântarea lui Anne păli, însă, atunci când domnul Sevarin intră în salon însoţit de o blondă scundă, foarte frumoasă. Din moment ce toată lumea pe o rază de 20 km părea să ştie că Whitney îl adora, Anne nu avea nicio îndoială că şi Paul Sevarin ştia acest lucru, astfel că i se păru foarte nepoliticos din partea lui să vină însoţit de o tânără ca să-şi ia rămas-bun de la o fată care îl adora.

Îl privi cum traversă încăperea spre ea, dorindu-şi să vadă ceva la el demn de criticat, dar nu era nimic. Paul Sevarin era înalt şi chipeş, cu farmecul relaxat al unui gentleman bogat şi binecrescut.

- Bună seara, domnule Sevarin, spuse ea formal. Whitney este în grădină.

Ghicind, parcă, motivul răcelii ei, Paul zâmbi când îi răspunse:

- Ştiu, zise el, dar speram să puteţi sta de vorbă cu Elizabeth cât îmi iau eu rămas-bun de la Whitney.

Fără să vrea, Anne se linişti.

- Aş fi încăntată.

Whitney privea abătută tufele de trandafiri. Mătuşa ei era în salon, fără îndoială copleşită de povestiri din trecutul nepoatei ei şi previziuni sumbre pentru viitorul ei. Emily plecase la Londra cu părinţii ei şi Paul... Paul nici nu venise să îşi ia rămas-bun. Nu că s-ar fi aşteptat să o facă; probabil era cu prietenii, bând în cinstea plecării ei. Parcă aducăndu-l cu gândurile ei, îi auzi vocea groasă şi masculină în întunericul din spate.