Whitney, dragostea mea

Capitolul XLI

Mai îngrozit decât fusese când Whitney se împiedicase de marginea unui covor şi căzuse până la jumătatea scărilor în seara dinainte, Clayton se plimba de colo, colo prin foaierul de la Grand Oak, cu toată atenţia pe uşa din capătul scărilor. Dincolo de acea uşă soţia lui îi năştea copilul cu două luni mai devreme, iar mama şi copilul erau în mâinile lui Hugh Whitticomb.

De douăzeci şi patru de ore părerea lui Clayton despre Hugh Whitticomb se schimba de la o clipă la alta. Când Whitticomb sosise prima oară în seara anterioară, o examinase pe Whitney şi asigurase familia că mama şi copilul păreau să o ducă foarte bine. În această dimineaţă le-a dat noi asigurări, pe diagnosticul iniţial.

-Nu e niciun semn că bebeluşul ar putea veni mai devreme din cauza căzăturii, îi spusese el lui Clayton şi celorlalţi, însă rămân aici până diseară, în caz că mă înşel.

Clayton era deja atât de enervat, încât poruncea şi ameninţa.

-Dacă crezi că există chiar, şi cea mai măruntă posibilitate ca acel copil să se nască mai devreme, o să rămâi aici în următoarele două luni! decretă el.

Înclinându-şi capul, Hugh Whitticomb îl privi cu înţelegerea amuzată cu care-i privea pe toţi bărbaţii care urmau să devină taţi pentru prima oară.

- Din curiozitate... Ce aţi fi gata să faceţi pentru a mă reţine aici?

- Crede-mă că nu mi-ar fi greu deloc să găsesc o cale, se răsti Clayton.

- Nici nu mă îndoiesc de asta, zise Hugh chicotind. Eram doar curios. Când mama dumitale a răcit cu o lună înainte să te naşti dumneata, cred că tatăl dumitale a ameninţat să mă închidă in pivniţa de la Claymore. Sau să fi fost contele de Sutton? Nu... Contele doar mi-a trimis trăsura acasă, apoi a refuzat să-mi dea vreuna din trăsurile sale.

Amuzamentul lui dispăru o clipă mai târziu, când servitoarea lui Whitney ieşi în goană din cameră şi strigă:

- Are dureri, doctore Whitticomb.

Asta fusese cu patru ore în urmă şi de atunci lui Clayton i se permise s-o vadă doar de două ori pe Whitney şi doar pentru câteva minute de fiecare dată. Era palidă şi fragilă în patul acela mare, cu patru tăblii, însă durerile ei erau neregulate, aşa că-i zâmbi cu zâmbetul ei minunat şi-l invită să se aşeze lângă ea, pe pat.

- Te iubesc şi în scurt timp o să-ţi dăruiesc un copil minunat şi sănătos, îi zise ea lui Clayton, ascunzându-şi frica în spatele vorbelor liniştitoare. Clayton se simţise foarte uşurat, până când o lovise o durere acută, arcuindu-i spatele şi ridicându-l de pe pat.

- Trebuie să pleci acum, îi zise ea, muşcându-şi buza până la sânge.

Clayton îşi vărsă furia neajutorată pe Whitticomb.

- Fir-ar să fie! Nu poţi face ceva pentru ea?

- Fac ceva pentru ea, răspunse Hugh. O să te trimit pe dumneata jos, chiar acum, ca să nu-şi mai facă griji şi pentru dumneata când vor începe durerile.

O oră mai târziu, Clayton insistă să vadă cu ochii lui că ea era bine, iar când doctorul încercă să-l oprească în uşă, Whitney îi strigă să-l lase să intre. Era mult mai palidă, iar fruntea îi era încărcata cu broboane de transpiraţie. Clayton se aşeza lângă şoldul ei, îi îndepărta părul bogat de pe frunte şi-i promise solemn:

- N-o să mai permit să ţi se întâmple asta vreodată.

Un nou val de durere o lovi înainte să-i poată răspunde. iar Clayton o prinse în braţe, legânând-o ca pe un copil.