Whitney, dragostea mea

Capitolul VIII

O lună mai târziu, Wilson, majordomul familiei Gilbert, se îndrepta pe culoar către biroul Lordului Gilbert, pentru a da poşta. Prima scrisoare era una din Anglia. Cinci minute mai târziu, uşa biroului se deschidea şi Lord Gilbert striga la majordom:

- Vreau ca Lady Gilbert să mi se alăture imediat în birou! Nu mai zăbovi, omule! Imediat, am spus! strigă el după majordomul care deja alerga pe hol, cu poalele despicate ale hainei fluturând in spatele său.

- Ce s-a întâmplat, Edward? întrebă Anne, intrând în biroul soţului ei pentru a răspunde chemării atât de urgente.

- Asta, spune Edward, întinzându-i scrisoarea primită de la Martin Stone. Anne îşi mută privirea de la chipul alb al soţului ei, la semnătura de pe unica foaie de hârtie pe care o ţinea in mână.

- A trimis după Whitney? întrebă ea cu o voce chinuită.

- Spune că îmi va restitui toţi banii cheltuiţi cu întreţinerea ei în aceşti patru ani, de îndată ce va primi, de la mine o factură, spuse el nervos. Şi a trimis o mică avere pe care ea s-o cheltuiască pe haine înainte de a se întoarce. Cine naiba se crede ăsta? N-a trimis niciun bănuţ pentru cheltuielile ei atâta timp. Nenorocitul! Nu va primi nicio factură de la mine şi o să am eu grijă ca ea să se întoarcă aşa cum trebuie. Poate să-şi bage banii ăştia...

- Whitney se duce acasă, suspina Anne distrusă prăbuşindu-se într-un scaun. Mă amăgeam cu gândul că el a uitat de ea.

Deodată se lumină la faţă.

- Scrie-i lui Martin chiar acum şi sugerează-i o alianţă cu Nicholas DuVilIe. Asta ne va mai oferi ceva timp.

- Citiţi scrisoarea, doamna. El spune cât se poate de direct şi de nepoliticos ca ea trebuie să plece de aici într-o lună, fără alte scuze sau amânări.

Anne făcu aşa cum îi spusese el, parcurgând tristă acele rânduri.

- Spune aici ca trebuie să-şi ia, în acest timp, adio de la prietenele ei de aici şi să meargă la croitorii şi pălărierii preferaţi. Cred că s-a schimbat în ultimii patru ani. Înainte nu s-ar fi gândit niciodată că Whitney are nevoie de timp pentru a-şi cumpăra hainele de aici, de la Paris, unde moda e atât de avansată, Edward, spuse ea, crezi ca e posibil ca el să fi primit o ofertă pentru mâna lui Whitney de la acel tânăr pe care ea îl adora când era fetiţa?

- Nu a primit nicio o cerere în căsătorie pentru ea, spuse nervos Edward, altfel s-ar fi lăudat cu asta în scrisoarea aceea blestemată, crezând că el a reuşit ceea ce crede el că noi nu am putut face. Poţi să-i spui chiar acum, ca să terminam odată. Vin şi eu sus imediat, spuse el întorcându-se cu spatele. Whitney stătea nemişcata încercând să înţeleagă vestea pe care credea ca abia aştepta s-o primească.

- Mă bucur să merg acasă, mătuşă Anne, spuse ea într-un final, doar că...

Şi vocea refuza s-o mai asculte.

Se bucura să meargă acasă? Nu, era îngrozită să meargă acasă. Se temea că avusese o şansă şi dăduse greş... Una era să lâncezeasca la Paris, înconjurată de bărbaţi care o flatau şi o admirau, şi alta să meargă acasă şi să încerce să-l facă pe Paul s-o vadă cu ochii celor de la Paris. Acolo trebuia să le facă faţă tatălui ei şi lui Margaret Merryton, si tuturor mamelor care o făcuseră întotdeauna să se simtă mai măruntă decât o insectă. Aici erau mătuşa Anne şi unchiul Edward care o iubeau şi râdeau cu ea, care-i făceau viaţa plăută şi fericită.

Mătuşa ei se întoarse cu faţa spre fereastra, dar Whitney văzu o lacrimă alunecându-i pe obraz. îşi muşcă buza... Dacă mătuşa ei avea dubii în legătura cu întoarcerea ei în Anglia, atunci era clar că era prea devreme pentru a se duce. Nu era pregătită să înfrunte pe toată lumea. Se întoarse spre oglinda, sperând să fie încurajata de aspectul său. La Paris, domnii spuneau că e frumoasă.